Doi ani. Atât a trecut de când Carla i-a cerut lui Cosmin să ia o pauză. Pauză care s-a transformat în despărţire. Şi-au vorbit în primele luni de la despărţire. “Bună. Ce faci ?”, nimic mai mult, nimic mai puţin. Apoi nu şi-au mai vorbit deloc.
În aceşti doi ani s-au întâmplat multe. Carla, a trecut cu greu peste despărţire. A pierdut nopţi la rând gândindu-se la Cosmin. S-a obişnuit greu cu ideea că avea să fie singură din nou. Cosmin era cel care o făcea să se simtă bine şi mai ales cel care o scotea din bucluc înainte să afle parinţii ei. În doi ani, a fost curtată de mulţi băieţi. A avut şi câteva relaţii, dar efemere. Nu se alegea cu nimic din ele.
Însă, nu după mult timp, o nouă persoană i-a apărut în cale. Era o dimineaţă rece. Carla, ieşise în parc, la alergat. Peste noapte plouase, iar asfaltul era încă umed. Nu îi plăcea să alerge în astfel de condiţii, dar avea mare nevoie de mişcare. Somnul şi oboseala o făceau să-şi menţină cu greu ritmul şi, mai ales, echilibrul. Se gândea ce nedreaptă a fost mama ei, când a refuzat să îi cumpere adidaşii aceia cu antiderapante. Acum, i-ar fi fost de un mare folos. Fiind cu gândul în altă parte, neatenţia şi-a spus cuvântul. Călcând strâmb, a alunecat şi s-a prăbuşit pe cimentul ud. Nu îi plăcea sa înjure, dar de această dată nu s-a putut abţine. Când a vrut să se ridice, a simţit o mână care o sprijinea. S-a întors şi l-a văzut. Era înalt, brunet şi cu ochi albaştri. Băiatul visurilor ei, tot ce îşi putea dori – la înfăţişare. A aflat că îl cheamă Dragoş, că este clasa a XI-a şi, culmea, stă la câteva străzi de ea, abia mutându-se în cartier.
De atunci, au început să se întâlnească. Nu era zi în care să nu se vadă, iar locul lor de întâlnire era banca lângă care căzuse Carla.
Când s-a împlinit o lună de când se cunoşteau, Dragoş s-a gândit să îi facă o surpriză şi să o ducă la picnic. A luat maşina şi a pornit spre casa ei. Părinţii s-au lăsat greu convinşi, dar într-un final au acceptat. A luat-o de mână şi au pornit spre locul unde aveau să-şi petreacă restul după-amiezii. Era pe la începutul lui aprilie şi vremea abia începea să se încălzească. Ziua aceea era perfectă pentru un picnic. Au petrecut cinci ore în care au vorbit, cât ar fi vorbit alţii în câteva zile. Şi-au povestit unul altuia despre copilărie, ce boacăne făceau, ce aşteaptă fiecare să îi ofere viitorul, au râs, au suspinat. Timpul s-a scurs mai repede decât şi-ar fi imaginat. Ceasul ticăia, dar ei nu auzeau. Într-un târziu şi-au dat seama că era trecut de ora 20.00, iar Carla trebuia să fie acasă cel târziu la 22:00. Au plecat grabiţi, dar în urma lor au lăsat zâmbete, îmbraţişări, amintiri şi...primul lor sărut.
Fiecare zi era altfel, şi asta datorită lui. Carla se gândea cum de a avut norocul să dea peste aşa un băiat deosebit, Dragoş se gândea cum de a avut norocul să dea peste o fată aşa frumoasă. La început frumoasă la trup, mai târziu frumoasă la suflet. După un timp nu i s-a mai părut important aspectul. O iubea pentru ce era ca persoană. Cum gândea, cum acţiona, cum îl făcea să se simtă. La rândul ei, Carla, gândea la fel.
Au fost împreună opt luni. Perioadă în care s-a simţit atât de bine. Simţea că în sfârşit găsise colacul ei de salvare. Că în sfârşit găsise mai mult decât în ultima ei relaţie cu Cosmin, chiar dacă era vorba doar de opt luni. Asta până într-o zi, când Dragoş a anunţat-o că la terminarea liceului va pleca la facultate în America. În clipa aceea, a simţit cum totul în jurul ei se prăbuşeşte. Nu îi venea să creadă. De ce i se întâmpla ei? Cu inima frântă s-a hotărât să încheie relaţia într-un mod pe care ea nu îl suporta, dar care credea că o va ajuta de data aceasta. “Te rog să mă uiţi!”, a fost mesajul pe care i l-a trimis. Nu mai vroia să continue. O durea groaznic sufletul. Dar pe Dragoş îl durea şi mai tare. Era conştient că din vina lui se întâmplau toate. Şi ultimul lucru care şi-l putea dori era să o rănească pe iubita lui. I-a mai trimis şi el un ultim mesaj. Unul simplu. Două cuvinte, un singur înţeles:“Te iubesc!”.
A doua zi, de dimineaţă, ochii Carlei erau roşii şi umflaţi, căci plânsese toată noaptea. Somnul o cuprinsese de-abia spre dimineaţă. Adormise pe canapea cu poza lui în braţe. Îi plăcea de el, îl adora. Iubea să îi audă vocea la telefon, când o alinta. Parfumul lui care o îmbăta. Mâna lui care o cuprindea în momentele grele. Buzele lui care o făceau să ajungă până la cer. Îi părea rău că mama ei nu era acasă, să o liniştească aşa cum făcea de obicei. Şi-a făcut repede o cafea pentru a se dezmetici şi atunci şi-a dat seama că trebuie să-l uite. Şi, astfel, şi-a făcut o promisiune. Dar, care, din păcate, a rezistat doar două luni.
Într-o dimineaţă, pe când făcea curat în cameră a dat peste un magnet pe care scria “Iubitei mele, cu dragoste! Să nu uiţi că eşti iubită zi de zi!”. Era un cadou primit de la Dragoş. În acea clipă, pe acel pat a cuprins-o dorul, amintirile au năvălit peste ea, sufocând-o. Deşi îşi promisese că nu îl va mai suna sau căuta şi-a încălcat promisiunea şi de data aceasta. A luat telefonul şi a format numărul din reflex. A rămas uimită când şi-a dat seama că nu l-a uitat. Suna şi suna şi suna...de cinci ori a sunat, iar când să îşi piardă speranţa, i-a auzit vocea. Mâna îi tremura pe telefon. A vrut să vorbească, dar şi-a dat seama că nu putea.
-Carla, ai chef de glume?
-Buu..ună..Bună, Dragoş. Nu, nu am chef de nicio glumă.
-Aha. De ce m-ai sunat?
-Vreau să ştiu ce mai faci. Când pleci ?
-Ce să fac ?! Mă gândesc la..
-..la ce ?
-La plecare. Peste o săptămână plec.
-Imposibil. Trebuia să pleci la sfârşitul clasei aXII-a. Tu nici n-ai terminat aXI-a!
-Ştiu, Carla. Dar mi-au spus să vin mai devreme. Au fost impresionaţi de dosarul meu şi..ştii şi tu, nu pot rata o aşa ocazie.
-Da, ştiu. Ai dreptate. Doar că...eu, nu vreau să pleci aşa repede. Înţelegi?
-Ce să înţeleg, Carla? Nu mai înţeleg nimic. Două luni nu ai fost de găsit. Am sunat-o pe mama ta, nu mi-a răspuns. Doar cu tatăl tău am vorbit zece minute, când ne-am întâlnit la magazin. Am întrebat de tine, ştii? Vroiam doar să aflu că eşti bine.
-Da, Dragoş, ştiu! Mi-a povestit tata ce aţi vorbit, iar mamei, eu i-am interzis să-ţi răspundă.
-De ce? Nu pot să înţeleg. Offf..atâtea întrebări la care..
-...la care, momentan, nu am răspunsuri. Uite, ce-ai zice să ne întâlnim mâine? La banca noastră din parc.
-Nu ştiu ce să zic. Îmi e greu !
-Vreau doar să vorbim. Am realizat multe lucruri, printre care şi faptul că imi e dor de tine…
-Bine, Carla. Mâine la 18.00.
-S-a facut. Pe mâine.
Noaptea a trecut greu. Atât pentru Dragoş, cât şi pentru Carla. Carla încă se mai gândea de ce l-a sunat, Dragoş se gândea de ce a acceptat invitaţia. Amândoi erau nedumeriţi, în special Carla, care nu mai era sigură de sentimentele ei.
