Promisiune îndeplinită

      -Da, ştiu..Şi eu vreau să fim împreună. Ce se aude? Mihaiiii...Ai grijă la maşină!!!
      Mă trezesc brusc. Buimăcită realizez că sunetul claxonului din vis era de fapt alarma ceasului meu. De câteva zile am numai coşmaruri cu Mihai. Ciudat este că în toate visele este lovit de o maşină. Mai întâi claxonul, apoi...Deşi speriată, mă hotărăsc să ignor visele, astăzi este ziua lui Mihai.
      Mă ridic din pat şi-mi pun zâmbetul de iarnă. Zâmbetul meu cald şi inofensiv pentru o iarnă friguroasă, menit, după cum spune tata, să încălzească inimile românilor care mă privesc. Prostii...
     Deschid uşa şi dau peste ghemotocul meu.
     -Neaţa, Lala. Ştiu că îţi e foame, imediat o să-ţi dau să mănânci.          Mă duc la baie şi, încet, fără să-mi dau seama, mă trezesc cu ea pe chiuvetă. Deja ştiu ce vrea aşa că dau drumul la apă. Prost obicei ce şi-a făcut să bea apă de la chiuvetă. După ce termin, o iau în braţe şi coborâm în bucătărie. Miroase a cafea şi e încă fierbinte. Probabil, mama a plecat înainte să mă trezesc eu. Îmi iau cana preferată şi găsesc un bileţel pe ea “Îmi pare rău că nu te-am aşteptat să cobori, dar eram în întârziere. Ne vedem diseară. Vezi verso”. Mereu îmi face surprize. Pe verso scrie “Să nu uiţi că eşti iubită zi de zi”. Şi iar mă emoţionez. Niciodată nu ne intersectăm dimineaţa. Îmi torn cafea în cană şi dau să plec, dar o aud pe Lala cum miaună.
     -Iartă-mă!, şi mă pufneşte râsul. Mereu uit de tine. Acum sper că eşti fericită, mă duc să-l sun pe Mihai.
     Iau telefonul de pe măsuţa din sufragerie şi mă îndrept spre balcon. Cu telefonul în mâna stângă şi cu cana în mâna dreaptă, nu ştiu de care să mă folosesc mai întâi. Pentru o clipă devin egoistă şi mă gândesc doar la mine. Iau o gură din cafeaua amară şi privesc cerul. Chiar dacă e cenuşiu şi ninge, e bine afară. Mereu mi-a plăcut să urmăresc fulgii. Când eram mică îmi imaginam că vorbesc între ei, că această cădere a lor este, de fapt, un concurs: cine ajunge primul jos. Şi mulţi se ofticau, ba că era egalitate, ba că unii erau mai rapizi şi vântul ţinea cu ei. Zăpada a fost dintotdeauna originală. Unică. În zăpadă poate începe o nouă viaţă. O iubire, în cazul meu şi al lui Mihai.
     O simt pe Lala la picioarele mele şi îmi aduc aminte de Mihai. Am devenit prea egoistă. Formez numărul şi aştept. Sună...sună...poate încă doarme. Când să închid îi aud vocea.
     -Neaţa, iubito.
     -Neaţa, somnorosule. La mulţi ani! Să creşti mare, mare...
     -La mai mulţi ani alături de tine şi să creştem împreună mari, vrei să zici.
     -Bine, bine. Cum vrei. Dar, tu de ce mai dormi? Trebuie să pregăteşti pentru diseară.
     -Da, ştiu, dar ai mei au plecat să cumpere tot ce e nevoie şi am rămas singur. Nu prea ştiu cum să aranjez pe-aici. Tu ce faci?
     -Eu îmi beau cafeaua, ca să rămân trează toată ziua. Vrei să vin să te ajut cu ceva?
     -Eşti în stare să laşi cafeaua, să te îmbraci, să mergi pe jos aproape 50m şi să vii la mine?
     -Mai întâi opreşte-te din râs! Şi, da, o să vin dacă mă primeşti şi cu Lala. Nu vreau să o las singură aici.
     -Ştii că nu te pot refuza...
     -Ştiu, şi d-aia profit.
     -Bun. În cât timp ajungi?
     -Mihai, mă îmbrac, ies din curte, merg 50m cum ai spus şi tu şi am ajuns. Juma’ de oră, e bine?
     -E foarte bine. Hai fuguţa că îmi e dor de tine.
     Închid telefonul. Pe jos Lala se spală. Şmechera, şi-a dat seama că plecăm. Urc în cameră, fac un duş cu apă rece, n-am timp să se încălzească, mă îmbrac şi plec. Nu ies bine din curte şi fac cale întoarsă. O uitasem pe Lala. Îmi sare în braţe şi pornim către Mihai. În mai puţin de 30 minute sunt în faţa uşii. Sun, dar nu răspunde. Nu mai vreau să aştept, aşa că ridic ghiveciul de pe scară, iau cheia şi deschid. În casă mobila e albă. O idee bună în teorie, dar a naibii de proastă în practică. Mereu am vrut să-i spun asta doamnei Sergiu, dar bunul meu simţ nu m-a lăsat. Pe canapea zace aruncat un pulover. Parcă mă aşteaptă pe mine. În casă e frig, aşa că îl trag peste bluză.
     -Mihai, am ajuns!
     -Mi-am dat seama. Hai sus, sunt în cameră.
     Mă apucă râsul. Ştie că nu suport scara aia. E în spirală şi, pur şi simplu, mă ia cu ameţeală până să pun piciorul pe ultima treaptă. Mă gândesc, totuşi, să îi propun doamnei Sergiu să facă un lift. Şi în timp ce urc îmi aduc aminte de Lala. Nu mă mai întorc după ea, sunt sigură că stă bine pe una dintre canapelele albe. Ajunsă la camera lui Mihai, mă opresc brusc. Pe uşă „STOP!”. Asta nu era până acum aici.
     -Iubitule, pe uşa ta scrie „STOP!”. Eşti sigur că pot intra?
     -Nu! Aşteaptă-mă jos!
     -Ok!, şi mă prefac că plec.
     -Hei, glumeam. Vino la mine!
    Mă ia de mână şi nu îmi dau seama cum ajung la el în pat. Mă sărută, mâna stângă i se încurcă în părul meu, mâna dreaptă i se pierde pe sub bluză.
    -Mihai, n-avem timp!, reuşesc să îi şoptesc.
    -Hmm..strici cheful omului. Bine, lasă-mă să te privesc. Eşti foarte frumoasă în dimineaţa asta. Un nou fond de ten, un nou parfum?, şi îi simt respiraţia jucându-se pe gâtul meu.
    -Hai, lasă vrăjeala..
    -Numai dacă mă laşi să te pup pe năsucul ăla pudrat.
    După ce mă pupă, nu o dată, de...n-am reuşit să număr, îl dau la o parte şi deschid uşa de la şifonier.
    -Te-ai hotărât cu ce te îmbraci?
    -Da!, şi îmi aruncă pe pat o pereche de blugi, un tricou şi teneşi.
    -Nu, nu, nu! Faci 18 ani. Va fi cea mai mare petrecere, ai uitat? Chiar tu ai zis asta. Ce-ai zice de cămaşă, vestă, pantalonii ăştia, pantofii şi o cravată?
    -Uite de ce te ador! Mereu ai grijă de mine. O să ai şi de acum înainte, nu?
    -Desigur!
    -Promiţi, iubito?
    -Promit!, am spus, deşi am simţit un gol în stomac. M-am ferit de privirea lui. Ce se întamplă?Mi-au venit în minte visele din ultimele zile. Atunci m-a luat în braţe şi în gândul meu mi-am zis „La naiba, şi-a dat seama că am ceva!”.
    -Ce te frământă?
    -Ah, nimic. Poate nu ar fi trebuit să beau aşa multă cafea dimineaţă. Probabil mi-a crescut tensiunea.
    -Hmm..eu ţi-am zis că nu-ţi face bine. Acum că am hotărât cu ce mă îmbrac, mergem jos să mă ajuţi cu decorul?
    -Bine, dar să nu mă pui să ridic cine ştie ce mese...
    -Nu aş face asta, d-aia sunt eu aici.
    Îmi face cu ochiul şi mă sărută. E atât de protector. Nu ştiu ce m-aş face fără el. Mă ia în braţe şi coborâm aşa scările. Zice el, ca să nu mai ameţesc. De unde? E mai rau. Când ajungem în bucătărie se împiedică de Lala.
    -Uite unde era răsfăţata.
    -Hei, devin geloasă.
    -Nu ai de ce! Nu te pot înşela cu ea. Acum, ia spune-mi domnişoară „Ştie tot în materie de decoraţii”, cum aranjăm pe aici?
    Îmi spune aşa de acum un an, când m-a rugat să-l ajut cu decorarea camerei lui. Mihai era atât de încântat de ideile mele, spunea că e ciudat, parcă i-aş citi gândurile. Dar mama lui nu era de acord, aşa că a chemat pe „cineva de încredere şi cu experienţă”. Tipul era praf în materie de trenduri, era gay, şi, nu, nu am absolut nimic cu aceste persoane. Vroia ca cei patru pereţi să fie zugrăviţi în culori diferite, mobila să fie neagră, lustra să fie nu ştiu cum, nişte prostii. Până la urmă, Mihai a făcut tot cum am zis eu. Am mizat pe albastru drept culoare de bază, iar pentru accesorii am folosit un verde lime. La mobilier m-am descurcat cel mai bine. Ştiam că pentru o cameră atât de puternic colorată aveam nevoie de mobilier în linii simple. Nimic ieşit din comun. La final, bineînţeles, mama lui a fost foarte impresionată.
    -Iubito, vorbesc singur?
    -Ah, scuze, mă gândeam la altceva. Fii atent. Scaunele astea le punem lângă geam, canapeaua o mutăm lângă plasmă şi masa...
    În câteva ore terminasem. Mai erau 4 ore şi începea petrecerea. Trebuia să plec, să mă îmbrac, să mă aranjez, eram iubita sărbătoritului, trebuia să arăt bine. Afară se întunecase, iar lui Mihai nu îi plăcea să mă ştie singură pe stradă. Am luat-o pe Lala şi am plecat. Când am ajuns în faţa casei, m-a luat în braţe. O bătrânică a trecut pe lângă noi şi ne-a zis să nu mai stăm în stradă, dacă dă o maşină peste noi?
    -Ah, iar bătrâna asta! Mă sperie, zic eu.
    -Nu o mai asculta. Ştii că e bolnavă. Ia zi, la cât să vin să te iau?
    -Ai uitat că vin şi ai mei?
    -Aşa e. Am obosit, îmi pare rău!
    Mă sărută. Aşa cum nu a mai făcut-o până acum. Mă simt de parcă ar fi ultimul sărut. Atunci aud. Claxonul. Mă întorc şi văd farurile. Îl împing pe Mihai şi eu....
    -O să îşi revină? Vă rog...trebuie să fie bine!
    O aud pe mama cum plânge. Încerc să deschid ochii, dar nu pot. De ce? Ce am pătit? Atunci îmi aduc aminte. Lumina. Claxonul. Cineva mă ţine de mână. E aşa caldă. O singură mână ar putea emana atâta căldură. E Mihai. Atunci reuşesc, deschid ochii.
    -S-a trezit!!
    -Ca de obicei ţipi în urechea mea...
    -Iartă-mă, iubito! Te simţi bine?
    -Hei, scumpo...eşti..eşti bine?
    -Nu, adică da. Mă doare piciorul şi mâna.
    -Cred şi eu. Le ai pe amandouă în ghips. Slavă Domnului că ai scăpat doar cu atât.
    -Mamă, mă laşi puţin cu Mihai?
    -Sigur. Ai grijă de ea.
    -Dar tu? Eşti bine?, reuşesc cu greu să îl întreb.
    -Da, da. Dacă nu m-ai fi împins, cel mai sigur eram şi eu ca tine sau chiar mai rău.
    -Hmm...nu te mai gândi la asta. Ţi-am promis azi că o să am grijă de tine.
    -Da, ştiu, dar a fost alaltăieri. Ai fost inconştientă 2 zile...
    -Şi cred că o să fiu din nou, dar nu pentru aşa mult timp, câteva ore. Îmi e somn...
    -Of, iubito...Dormi cât vrei tu. O să fiu aici şi o să am grijă de tine.
    -Promiţi, iubitule?
    -Promit!                                                                                                                                                                                                                                                                                           P.S: Totul face parte din imaginaţia mea.

Capăt de drum

      -Vreau să pleci!
      -De ce?
      -Uite ce întrebare tâmpită pui!
      -Să înţeleg că nu ai un răspuns. Te superi dacă îmi aprind o ţigară?, m-a întrebat ironic.
      -Da, ştii bine că nu se fumează la mine. Dar poţi să pleci şi să fumezi liniştit.
      -Tu n-auzi că nu plec?
      Era încăpăţânat. Poate mai rău ca mine. Nu îl mai vroiam la mine în casă, sub acelaşi acoperiş, respirându-mi aerul. Nu mai vroiam să ştiu nimic de el. Felul în care îşi bătuse joc de mine, a pus capăt relaţiei noastre. A crezut că sunt marioneta lui, dar avea sa fie el marioneta mea.
      -De ce eşti aşa încăpăţânat? Nu-mi arde să mă cert cu tine..
      -Stai..
      Îl văd că scoate bricheta din buzunar. Îşi aprinde ţigara şi simt că iau foc la propriu.
      -Vreau să aflu de ce te comporţi aşa cu mine. Ce mama mă-sii ţi-am mai facut de data asta?
      -Uite, vezi? Te doare undeva de mine. Nu ai pic de respect faţă de nimeni.
      -Îmi pare rău! Nu ştiu ce să zic.
      -Ah..te rog! Nu fii fals! Nu-ţi pare absolut deloc rău.
      -Eu, fals!?
      -Da!! Ai uitat? Când eram cu tovaraşii tăi, te dădeai deştept şi mă făceai să mă simt un nimeni, iar când eram doar noi doi, erai ca un căţeluş.
      În clipa aia nu a mai scos un sunet. Cred că nici nu mai respira. Probabil reuşisem ce nu avusesem curajul să fac în 2 luni. Să-i dau peste nas. Dar ceea ce puteam numi a fi o “victorie” s-a dovedit a fi greşit, pentru că mi-a dat replica.
      -Păi, asta şi esti, un nimeni!
      Îşi flutura ţigara prin faţa mea cu un tupeu fantastic. Ştiam ce aveam de făcut. I-am întors spatele şi m-am dus în sufragerie. Mi-am turnat un pahar de Campari şi m-am aşezat pe canapea.
      -Ce crezi că faci?
      -Te invit să ieşi naibii din casa mea!
      -Şi ce te face să crezi că o să fac asta?
      -Fii atent. Facem un pact. Tu pleci şi eu nu te dau pe mâna poliţiei. Simplu ca ‘bună ziua’.
      -Cum?!
      -Dar ştiu că eşti greu de cap. Ia loc şi pune-ţi căştile.
      I-am indicat fotoliul din faţa mea. Vroiam să îi văd reacţia. După numai un minut de ascultat, broboniţe de transpiraţie îi apăruseră pe frunte. Îşi freca mâinile mecanic, era îngrijorat. Am avut o satisfacţie imensă, pentru că în clipa aceea devenise marioneta mea.
      -Eşti o ticăloasă, o scorpie.
      -Ştii că nu mă mai ating jignirile tale...
      -O să regreţi!
      S-a ridicat în faţa mea şi a înălţat mâna. Ce-i drept, mi se făcuse frică. Probabil şi-a dat seama că tremuram, căci a izbucnit într-un râs isteric. Nu ştiam cum să reacţionez, cum să procedez în continuare. Am luat o înghiţitură din paharul cu lichid roşu pentru a-mi reveni şi m-am ferit să-l privesc. Eram cât se putea de calmă. Îl ignoram complet. Atunci s-a enervat, mi-a întors spatele şi s-a îndreptat spre holul de la intrare. Iniţial am crezut că pleacă, dar spre suprinderea mea s-a intors. Când am ridicat privirea am rămas fără grai, în mână ţinea cuţitul. Ajunsesem să mă rog la toti sfinţii să apăreţi o dată.
      -Bine că v-aţi gândit să sunaţi la poliţie, iar noi am putut ajunge la timp.
      -Nu ştiu ce m-aş fi făcut...Acum ce se va întampla? Aveţi idee cât va sta în închisoare?
      -În primul rând, avocatul dumneavoastră se va ocupa de tot. Cât despre închisoare, dacă va fi găsit vinovat, şi sigur se va întâmpla asta datorită înregistrării pe care ne-aţi dat-o, va face în jur de 20-25 de ani pentru traficul de droguri. Depinde de ce hotărăşte judecătorul.
      -Am înţeles. S-a facut târziu. Pot să plec acasă?
      -Desigur. O să vă ducă una dintre maşinile noastre.
      -Vă mulţumesc.
      Tot drumul până acasă, i-am mulţumit Domnului că m-a scăpat de maniacul ăla. Mi-am promis că voi avea o mai mare grijă cu cine îmi dau întâlniri şi cu cine mă mai cuplez de-acum încolo. Adâncită în gânduri, nici nu mi-am dat seama când am ajuns. Le-am mulţumit băieţilor că m-au adus şi am intrat în scară abia ţinându-mă pe picioare. În urmă cu doar câteva ore tot locul era împânzit de poliţişti, mulţime adunată pentru bârfă şi o mare forfotă. Am hotărât să urc cele 5 etaje, până la apartamentul meu, pe scări. Cu liftul aş fi ajuns prea repede. Încercam, mai mult ca sigur, să trag de timp.
      Când am ajuns nu am mai avut cale de întoarcere. Mi-am înfruntat teama şi am apăsat pe clanţă. Am deschis uşa şi m-a izbit mirosul. Mirosea a stătut, a fum de ţigară, dar peste toate plutea mirosul apetisant al vinului. Vinul era singura băutură care îmi era de un real ajutor atunci când eram stresată, încordată, obosită. Ştiam că aveam nevoie de odihnă, aşa ca am dat-o naibii de zi ruinată total, mi-am turnat puţin vin, am dat drumul la muzică şi m-am făcut comodă în patul meu cu baldachin. De mâine începea greul...

P.S: Totul face parte din imaginaţia mea.