Capăt de drum

      -Vreau să pleci!
      -De ce?
      -Uite ce întrebare tâmpită pui!
      -Să înţeleg că nu ai un răspuns. Te superi dacă îmi aprind o ţigară?, m-a întrebat ironic.
      -Da, ştii bine că nu se fumează la mine. Dar poţi să pleci şi să fumezi liniştit.
      -Tu n-auzi că nu plec?
      Era încăpăţânat. Poate mai rău ca mine. Nu îl mai vroiam la mine în casă, sub acelaşi acoperiş, respirându-mi aerul. Nu mai vroiam să ştiu nimic de el. Felul în care îşi bătuse joc de mine, a pus capăt relaţiei noastre. A crezut că sunt marioneta lui, dar avea sa fie el marioneta mea.
      -De ce eşti aşa încăpăţânat? Nu-mi arde să mă cert cu tine..
      -Stai..
      Îl văd că scoate bricheta din buzunar. Îşi aprinde ţigara şi simt că iau foc la propriu.
      -Vreau să aflu de ce te comporţi aşa cu mine. Ce mama mă-sii ţi-am mai facut de data asta?
      -Uite, vezi? Te doare undeva de mine. Nu ai pic de respect faţă de nimeni.
      -Îmi pare rău! Nu ştiu ce să zic.
      -Ah..te rog! Nu fii fals! Nu-ţi pare absolut deloc rău.
      -Eu, fals!?
      -Da!! Ai uitat? Când eram cu tovaraşii tăi, te dădeai deştept şi mă făceai să mă simt un nimeni, iar când eram doar noi doi, erai ca un căţeluş.
      În clipa aia nu a mai scos un sunet. Cred că nici nu mai respira. Probabil reuşisem ce nu avusesem curajul să fac în 2 luni. Să-i dau peste nas. Dar ceea ce puteam numi a fi o “victorie” s-a dovedit a fi greşit, pentru că mi-a dat replica.
      -Păi, asta şi esti, un nimeni!
      Îşi flutura ţigara prin faţa mea cu un tupeu fantastic. Ştiam ce aveam de făcut. I-am întors spatele şi m-am dus în sufragerie. Mi-am turnat un pahar de Campari şi m-am aşezat pe canapea.
      -Ce crezi că faci?
      -Te invit să ieşi naibii din casa mea!
      -Şi ce te face să crezi că o să fac asta?
      -Fii atent. Facem un pact. Tu pleci şi eu nu te dau pe mâna poliţiei. Simplu ca ‘bună ziua’.
      -Cum?!
      -Dar ştiu că eşti greu de cap. Ia loc şi pune-ţi căştile.
      I-am indicat fotoliul din faţa mea. Vroiam să îi văd reacţia. După numai un minut de ascultat, broboniţe de transpiraţie îi apăruseră pe frunte. Îşi freca mâinile mecanic, era îngrijorat. Am avut o satisfacţie imensă, pentru că în clipa aceea devenise marioneta mea.
      -Eşti o ticăloasă, o scorpie.
      -Ştii că nu mă mai ating jignirile tale...
      -O să regreţi!
      S-a ridicat în faţa mea şi a înălţat mâna. Ce-i drept, mi se făcuse frică. Probabil şi-a dat seama că tremuram, căci a izbucnit într-un râs isteric. Nu ştiam cum să reacţionez, cum să procedez în continuare. Am luat o înghiţitură din paharul cu lichid roşu pentru a-mi reveni şi m-am ferit să-l privesc. Eram cât se putea de calmă. Îl ignoram complet. Atunci s-a enervat, mi-a întors spatele şi s-a îndreptat spre holul de la intrare. Iniţial am crezut că pleacă, dar spre suprinderea mea s-a intors. Când am ridicat privirea am rămas fără grai, în mână ţinea cuţitul. Ajunsesem să mă rog la toti sfinţii să apăreţi o dată.
      -Bine că v-aţi gândit să sunaţi la poliţie, iar noi am putut ajunge la timp.
      -Nu ştiu ce m-aş fi făcut...Acum ce se va întampla? Aveţi idee cât va sta în închisoare?
      -În primul rând, avocatul dumneavoastră se va ocupa de tot. Cât despre închisoare, dacă va fi găsit vinovat, şi sigur se va întâmpla asta datorită înregistrării pe care ne-aţi dat-o, va face în jur de 20-25 de ani pentru traficul de droguri. Depinde de ce hotărăşte judecătorul.
      -Am înţeles. S-a facut târziu. Pot să plec acasă?
      -Desigur. O să vă ducă una dintre maşinile noastre.
      -Vă mulţumesc.
      Tot drumul până acasă, i-am mulţumit Domnului că m-a scăpat de maniacul ăla. Mi-am promis că voi avea o mai mare grijă cu cine îmi dau întâlniri şi cu cine mă mai cuplez de-acum încolo. Adâncită în gânduri, nici nu mi-am dat seama când am ajuns. Le-am mulţumit băieţilor că m-au adus şi am intrat în scară abia ţinându-mă pe picioare. În urmă cu doar câteva ore tot locul era împânzit de poliţişti, mulţime adunată pentru bârfă şi o mare forfotă. Am hotărât să urc cele 5 etaje, până la apartamentul meu, pe scări. Cu liftul aş fi ajuns prea repede. Încercam, mai mult ca sigur, să trag de timp.
      Când am ajuns nu am mai avut cale de întoarcere. Mi-am înfruntat teama şi am apăsat pe clanţă. Am deschis uşa şi m-a izbit mirosul. Mirosea a stătut, a fum de ţigară, dar peste toate plutea mirosul apetisant al vinului. Vinul era singura băutură care îmi era de un real ajutor atunci când eram stresată, încordată, obosită. Ştiam că aveam nevoie de odihnă, aşa ca am dat-o naibii de zi ruinată total, mi-am turnat puţin vin, am dat drumul la muzică şi m-am făcut comodă în patul meu cu baldachin. De mâine începea greul...

P.S: Totul face parte din imaginaţia mea.