Promisiune îndeplinită

      -Da, ştiu..Şi eu vreau să fim împreună. Ce se aude? Mihaiiii...Ai grijă la maşină!!!
      Mă trezesc brusc. Buimăcită realizez că sunetul claxonului din vis era de fapt alarma ceasului meu. De câteva zile am numai coşmaruri cu Mihai. Ciudat este că în toate visele este lovit de o maşină. Mai întâi claxonul, apoi...Deşi speriată, mă hotărăsc să ignor visele, astăzi este ziua lui Mihai.
      Mă ridic din pat şi-mi pun zâmbetul de iarnă. Zâmbetul meu cald şi inofensiv pentru o iarnă friguroasă, menit, după cum spune tata, să încălzească inimile românilor care mă privesc. Prostii...
     Deschid uşa şi dau peste ghemotocul meu.
     -Neaţa, Lala. Ştiu că îţi e foame, imediat o să-ţi dau să mănânci.          Mă duc la baie şi, încet, fără să-mi dau seama, mă trezesc cu ea pe chiuvetă. Deja ştiu ce vrea aşa că dau drumul la apă. Prost obicei ce şi-a făcut să bea apă de la chiuvetă. După ce termin, o iau în braţe şi coborâm în bucătărie. Miroase a cafea şi e încă fierbinte. Probabil, mama a plecat înainte să mă trezesc eu. Îmi iau cana preferată şi găsesc un bileţel pe ea “Îmi pare rău că nu te-am aşteptat să cobori, dar eram în întârziere. Ne vedem diseară. Vezi verso”. Mereu îmi face surprize. Pe verso scrie “Să nu uiţi că eşti iubită zi de zi”. Şi iar mă emoţionez. Niciodată nu ne intersectăm dimineaţa. Îmi torn cafea în cană şi dau să plec, dar o aud pe Lala cum miaună.
     -Iartă-mă!, şi mă pufneşte râsul. Mereu uit de tine. Acum sper că eşti fericită, mă duc să-l sun pe Mihai.
     Iau telefonul de pe măsuţa din sufragerie şi mă îndrept spre balcon. Cu telefonul în mâna stângă şi cu cana în mâna dreaptă, nu ştiu de care să mă folosesc mai întâi. Pentru o clipă devin egoistă şi mă gândesc doar la mine. Iau o gură din cafeaua amară şi privesc cerul. Chiar dacă e cenuşiu şi ninge, e bine afară. Mereu mi-a plăcut să urmăresc fulgii. Când eram mică îmi imaginam că vorbesc între ei, că această cădere a lor este, de fapt, un concurs: cine ajunge primul jos. Şi mulţi se ofticau, ba că era egalitate, ba că unii erau mai rapizi şi vântul ţinea cu ei. Zăpada a fost dintotdeauna originală. Unică. În zăpadă poate începe o nouă viaţă. O iubire, în cazul meu şi al lui Mihai.
     O simt pe Lala la picioarele mele şi îmi aduc aminte de Mihai. Am devenit prea egoistă. Formez numărul şi aştept. Sună...sună...poate încă doarme. Când să închid îi aud vocea.
     -Neaţa, iubito.
     -Neaţa, somnorosule. La mulţi ani! Să creşti mare, mare...
     -La mai mulţi ani alături de tine şi să creştem împreună mari, vrei să zici.
     -Bine, bine. Cum vrei. Dar, tu de ce mai dormi? Trebuie să pregăteşti pentru diseară.
     -Da, ştiu, dar ai mei au plecat să cumpere tot ce e nevoie şi am rămas singur. Nu prea ştiu cum să aranjez pe-aici. Tu ce faci?
     -Eu îmi beau cafeaua, ca să rămân trează toată ziua. Vrei să vin să te ajut cu ceva?
     -Eşti în stare să laşi cafeaua, să te îmbraci, să mergi pe jos aproape 50m şi să vii la mine?
     -Mai întâi opreşte-te din râs! Şi, da, o să vin dacă mă primeşti şi cu Lala. Nu vreau să o las singură aici.
     -Ştii că nu te pot refuza...
     -Ştiu, şi d-aia profit.
     -Bun. În cât timp ajungi?
     -Mihai, mă îmbrac, ies din curte, merg 50m cum ai spus şi tu şi am ajuns. Juma’ de oră, e bine?
     -E foarte bine. Hai fuguţa că îmi e dor de tine.
     Închid telefonul. Pe jos Lala se spală. Şmechera, şi-a dat seama că plecăm. Urc în cameră, fac un duş cu apă rece, n-am timp să se încălzească, mă îmbrac şi plec. Nu ies bine din curte şi fac cale întoarsă. O uitasem pe Lala. Îmi sare în braţe şi pornim către Mihai. În mai puţin de 30 minute sunt în faţa uşii. Sun, dar nu răspunde. Nu mai vreau să aştept, aşa că ridic ghiveciul de pe scară, iau cheia şi deschid. În casă mobila e albă. O idee bună în teorie, dar a naibii de proastă în practică. Mereu am vrut să-i spun asta doamnei Sergiu, dar bunul meu simţ nu m-a lăsat. Pe canapea zace aruncat un pulover. Parcă mă aşteaptă pe mine. În casă e frig, aşa că îl trag peste bluză.
     -Mihai, am ajuns!
     -Mi-am dat seama. Hai sus, sunt în cameră.
     Mă apucă râsul. Ştie că nu suport scara aia. E în spirală şi, pur şi simplu, mă ia cu ameţeală până să pun piciorul pe ultima treaptă. Mă gândesc, totuşi, să îi propun doamnei Sergiu să facă un lift. Şi în timp ce urc îmi aduc aminte de Lala. Nu mă mai întorc după ea, sunt sigură că stă bine pe una dintre canapelele albe. Ajunsă la camera lui Mihai, mă opresc brusc. Pe uşă „STOP!”. Asta nu era până acum aici.
     -Iubitule, pe uşa ta scrie „STOP!”. Eşti sigur că pot intra?
     -Nu! Aşteaptă-mă jos!
     -Ok!, şi mă prefac că plec.
     -Hei, glumeam. Vino la mine!
    Mă ia de mână şi nu îmi dau seama cum ajung la el în pat. Mă sărută, mâna stângă i se încurcă în părul meu, mâna dreaptă i se pierde pe sub bluză.
    -Mihai, n-avem timp!, reuşesc să îi şoptesc.
    -Hmm..strici cheful omului. Bine, lasă-mă să te privesc. Eşti foarte frumoasă în dimineaţa asta. Un nou fond de ten, un nou parfum?, şi îi simt respiraţia jucându-se pe gâtul meu.
    -Hai, lasă vrăjeala..
    -Numai dacă mă laşi să te pup pe năsucul ăla pudrat.
    După ce mă pupă, nu o dată, de...n-am reuşit să număr, îl dau la o parte şi deschid uşa de la şifonier.
    -Te-ai hotărât cu ce te îmbraci?
    -Da!, şi îmi aruncă pe pat o pereche de blugi, un tricou şi teneşi.
    -Nu, nu, nu! Faci 18 ani. Va fi cea mai mare petrecere, ai uitat? Chiar tu ai zis asta. Ce-ai zice de cămaşă, vestă, pantalonii ăştia, pantofii şi o cravată?
    -Uite de ce te ador! Mereu ai grijă de mine. O să ai şi de acum înainte, nu?
    -Desigur!
    -Promiţi, iubito?
    -Promit!, am spus, deşi am simţit un gol în stomac. M-am ferit de privirea lui. Ce se întamplă?Mi-au venit în minte visele din ultimele zile. Atunci m-a luat în braţe şi în gândul meu mi-am zis „La naiba, şi-a dat seama că am ceva!”.
    -Ce te frământă?
    -Ah, nimic. Poate nu ar fi trebuit să beau aşa multă cafea dimineaţă. Probabil mi-a crescut tensiunea.
    -Hmm..eu ţi-am zis că nu-ţi face bine. Acum că am hotărât cu ce mă îmbrac, mergem jos să mă ajuţi cu decorul?
    -Bine, dar să nu mă pui să ridic cine ştie ce mese...
    -Nu aş face asta, d-aia sunt eu aici.
    Îmi face cu ochiul şi mă sărută. E atât de protector. Nu ştiu ce m-aş face fără el. Mă ia în braţe şi coborâm aşa scările. Zice el, ca să nu mai ameţesc. De unde? E mai rau. Când ajungem în bucătărie se împiedică de Lala.
    -Uite unde era răsfăţata.
    -Hei, devin geloasă.
    -Nu ai de ce! Nu te pot înşela cu ea. Acum, ia spune-mi domnişoară „Ştie tot în materie de decoraţii”, cum aranjăm pe aici?
    Îmi spune aşa de acum un an, când m-a rugat să-l ajut cu decorarea camerei lui. Mihai era atât de încântat de ideile mele, spunea că e ciudat, parcă i-aş citi gândurile. Dar mama lui nu era de acord, aşa că a chemat pe „cineva de încredere şi cu experienţă”. Tipul era praf în materie de trenduri, era gay, şi, nu, nu am absolut nimic cu aceste persoane. Vroia ca cei patru pereţi să fie zugrăviţi în culori diferite, mobila să fie neagră, lustra să fie nu ştiu cum, nişte prostii. Până la urmă, Mihai a făcut tot cum am zis eu. Am mizat pe albastru drept culoare de bază, iar pentru accesorii am folosit un verde lime. La mobilier m-am descurcat cel mai bine. Ştiam că pentru o cameră atât de puternic colorată aveam nevoie de mobilier în linii simple. Nimic ieşit din comun. La final, bineînţeles, mama lui a fost foarte impresionată.
    -Iubito, vorbesc singur?
    -Ah, scuze, mă gândeam la altceva. Fii atent. Scaunele astea le punem lângă geam, canapeaua o mutăm lângă plasmă şi masa...
    În câteva ore terminasem. Mai erau 4 ore şi începea petrecerea. Trebuia să plec, să mă îmbrac, să mă aranjez, eram iubita sărbătoritului, trebuia să arăt bine. Afară se întunecase, iar lui Mihai nu îi plăcea să mă ştie singură pe stradă. Am luat-o pe Lala şi am plecat. Când am ajuns în faţa casei, m-a luat în braţe. O bătrânică a trecut pe lângă noi şi ne-a zis să nu mai stăm în stradă, dacă dă o maşină peste noi?
    -Ah, iar bătrâna asta! Mă sperie, zic eu.
    -Nu o mai asculta. Ştii că e bolnavă. Ia zi, la cât să vin să te iau?
    -Ai uitat că vin şi ai mei?
    -Aşa e. Am obosit, îmi pare rău!
    Mă sărută. Aşa cum nu a mai făcut-o până acum. Mă simt de parcă ar fi ultimul sărut. Atunci aud. Claxonul. Mă întorc şi văd farurile. Îl împing pe Mihai şi eu....
    -O să îşi revină? Vă rog...trebuie să fie bine!
    O aud pe mama cum plânge. Încerc să deschid ochii, dar nu pot. De ce? Ce am pătit? Atunci îmi aduc aminte. Lumina. Claxonul. Cineva mă ţine de mână. E aşa caldă. O singură mână ar putea emana atâta căldură. E Mihai. Atunci reuşesc, deschid ochii.
    -S-a trezit!!
    -Ca de obicei ţipi în urechea mea...
    -Iartă-mă, iubito! Te simţi bine?
    -Hei, scumpo...eşti..eşti bine?
    -Nu, adică da. Mă doare piciorul şi mâna.
    -Cred şi eu. Le ai pe amandouă în ghips. Slavă Domnului că ai scăpat doar cu atât.
    -Mamă, mă laşi puţin cu Mihai?
    -Sigur. Ai grijă de ea.
    -Dar tu? Eşti bine?, reuşesc cu greu să îl întreb.
    -Da, da. Dacă nu m-ai fi împins, cel mai sigur eram şi eu ca tine sau chiar mai rău.
    -Hmm...nu te mai gândi la asta. Ţi-am promis azi că o să am grijă de tine.
    -Da, ştiu, dar a fost alaltăieri. Ai fost inconştientă 2 zile...
    -Şi cred că o să fiu din nou, dar nu pentru aşa mult timp, câteva ore. Îmi e somn...
    -Of, iubito...Dormi cât vrei tu. O să fiu aici şi o să am grijă de tine.
    -Promiţi, iubitule?
    -Promit!                                                                                                                                                                                                                                                                                           P.S: Totul face parte din imaginaţia mea.

Capăt de drum

      -Vreau să pleci!
      -De ce?
      -Uite ce întrebare tâmpită pui!
      -Să înţeleg că nu ai un răspuns. Te superi dacă îmi aprind o ţigară?, m-a întrebat ironic.
      -Da, ştii bine că nu se fumează la mine. Dar poţi să pleci şi să fumezi liniştit.
      -Tu n-auzi că nu plec?
      Era încăpăţânat. Poate mai rău ca mine. Nu îl mai vroiam la mine în casă, sub acelaşi acoperiş, respirându-mi aerul. Nu mai vroiam să ştiu nimic de el. Felul în care îşi bătuse joc de mine, a pus capăt relaţiei noastre. A crezut că sunt marioneta lui, dar avea sa fie el marioneta mea.
      -De ce eşti aşa încăpăţânat? Nu-mi arde să mă cert cu tine..
      -Stai..
      Îl văd că scoate bricheta din buzunar. Îşi aprinde ţigara şi simt că iau foc la propriu.
      -Vreau să aflu de ce te comporţi aşa cu mine. Ce mama mă-sii ţi-am mai facut de data asta?
      -Uite, vezi? Te doare undeva de mine. Nu ai pic de respect faţă de nimeni.
      -Îmi pare rău! Nu ştiu ce să zic.
      -Ah..te rog! Nu fii fals! Nu-ţi pare absolut deloc rău.
      -Eu, fals!?
      -Da!! Ai uitat? Când eram cu tovaraşii tăi, te dădeai deştept şi mă făceai să mă simt un nimeni, iar când eram doar noi doi, erai ca un căţeluş.
      În clipa aia nu a mai scos un sunet. Cred că nici nu mai respira. Probabil reuşisem ce nu avusesem curajul să fac în 2 luni. Să-i dau peste nas. Dar ceea ce puteam numi a fi o “victorie” s-a dovedit a fi greşit, pentru că mi-a dat replica.
      -Păi, asta şi esti, un nimeni!
      Îşi flutura ţigara prin faţa mea cu un tupeu fantastic. Ştiam ce aveam de făcut. I-am întors spatele şi m-am dus în sufragerie. Mi-am turnat un pahar de Campari şi m-am aşezat pe canapea.
      -Ce crezi că faci?
      -Te invit să ieşi naibii din casa mea!
      -Şi ce te face să crezi că o să fac asta?
      -Fii atent. Facem un pact. Tu pleci şi eu nu te dau pe mâna poliţiei. Simplu ca ‘bună ziua’.
      -Cum?!
      -Dar ştiu că eşti greu de cap. Ia loc şi pune-ţi căştile.
      I-am indicat fotoliul din faţa mea. Vroiam să îi văd reacţia. După numai un minut de ascultat, broboniţe de transpiraţie îi apăruseră pe frunte. Îşi freca mâinile mecanic, era îngrijorat. Am avut o satisfacţie imensă, pentru că în clipa aceea devenise marioneta mea.
      -Eşti o ticăloasă, o scorpie.
      -Ştii că nu mă mai ating jignirile tale...
      -O să regreţi!
      S-a ridicat în faţa mea şi a înălţat mâna. Ce-i drept, mi se făcuse frică. Probabil şi-a dat seama că tremuram, căci a izbucnit într-un râs isteric. Nu ştiam cum să reacţionez, cum să procedez în continuare. Am luat o înghiţitură din paharul cu lichid roşu pentru a-mi reveni şi m-am ferit să-l privesc. Eram cât se putea de calmă. Îl ignoram complet. Atunci s-a enervat, mi-a întors spatele şi s-a îndreptat spre holul de la intrare. Iniţial am crezut că pleacă, dar spre suprinderea mea s-a intors. Când am ridicat privirea am rămas fără grai, în mână ţinea cuţitul. Ajunsesem să mă rog la toti sfinţii să apăreţi o dată.
      -Bine că v-aţi gândit să sunaţi la poliţie, iar noi am putut ajunge la timp.
      -Nu ştiu ce m-aş fi făcut...Acum ce se va întampla? Aveţi idee cât va sta în închisoare?
      -În primul rând, avocatul dumneavoastră se va ocupa de tot. Cât despre închisoare, dacă va fi găsit vinovat, şi sigur se va întâmpla asta datorită înregistrării pe care ne-aţi dat-o, va face în jur de 20-25 de ani pentru traficul de droguri. Depinde de ce hotărăşte judecătorul.
      -Am înţeles. S-a facut târziu. Pot să plec acasă?
      -Desigur. O să vă ducă una dintre maşinile noastre.
      -Vă mulţumesc.
      Tot drumul până acasă, i-am mulţumit Domnului că m-a scăpat de maniacul ăla. Mi-am promis că voi avea o mai mare grijă cu cine îmi dau întâlniri şi cu cine mă mai cuplez de-acum încolo. Adâncită în gânduri, nici nu mi-am dat seama când am ajuns. Le-am mulţumit băieţilor că m-au adus şi am intrat în scară abia ţinându-mă pe picioare. În urmă cu doar câteva ore tot locul era împânzit de poliţişti, mulţime adunată pentru bârfă şi o mare forfotă. Am hotărât să urc cele 5 etaje, până la apartamentul meu, pe scări. Cu liftul aş fi ajuns prea repede. Încercam, mai mult ca sigur, să trag de timp.
      Când am ajuns nu am mai avut cale de întoarcere. Mi-am înfruntat teama şi am apăsat pe clanţă. Am deschis uşa şi m-a izbit mirosul. Mirosea a stătut, a fum de ţigară, dar peste toate plutea mirosul apetisant al vinului. Vinul era singura băutură care îmi era de un real ajutor atunci când eram stresată, încordată, obosită. Ştiam că aveam nevoie de odihnă, aşa ca am dat-o naibii de zi ruinată total, mi-am turnat puţin vin, am dat drumul la muzică şi m-am făcut comodă în patul meu cu baldachin. De mâine începea greul...

P.S: Totul face parte din imaginaţia mea.

Printre flori

Întinde-mă pe iarbă
Presară flori peste mine.
Dă-mi căldură...
Nu de la soare, din inima ta.
Ia-mă în braţe, ce mai aştepţi?
Iubeşte-mă, strânge-mă, sărută-mă...
Oamenii trec,
Se uită ciudat la noi
Se intreabă dacă am devenit un întreg.
Hai să le zâmbim,
Să le arătăm că printre flori
E loc pentru ei toţi,
Printre noi doi...

Noi doi.

Hai să ne întâlnim.
Nu la mine,
Nu la tine!
La jumătatea drumului.
Calculează şi vezi exact unde.
În locul statuii Eroilor Sanitari?
Foarte bine. Ne vom urca pe ea,
Vom spune poveşti,
Vom speria porumbeii,
Vom saluta oamenii.
Nu mai spune că ne vor considera doi nebuni,
Ei sunt nebunii!
Acelaşi drum zilnic,
Aceiaşi rutină...
Acum, dă-mi mâna şi ajută-mă să urc.

Un penultim "Te Iubesc" II

      Doi ani. Atât a trecut de când Carla i-a cerut lui Cosmin să ia o pauză. Pauză care s-a transformat în despărţire. Şi-au vorbit în primele luni de la despărţire. “Bună. Ce faci ?”, nimic mai mult, nimic mai puţin. Apoi nu şi-au mai vorbit deloc.
      În aceşti doi ani s-au întâmplat multe. Carla, a trecut cu greu peste despărţire. A pierdut nopţi la rând gândindu-se la Cosmin. S-a obişnuit greu cu ideea că avea să fie singură din nou. Cosmin era cel care o făcea să se simtă bine şi mai ales cel care o scotea din bucluc înainte să afle parinţii ei. În doi ani, a fost curtată de mulţi băieţi. A avut şi câteva relaţii, dar efemere. Nu se alegea cu nimic din ele.
      Însă, nu după mult timp, o nouă persoană i-a apărut în cale. Era o dimineaţă rece. Carla, ieşise în parc, la alergat. Peste noapte plouase, iar asfaltul era încă umed. Nu îi plăcea să alerge în astfel de condiţii, dar avea mare nevoie de mişcare. Somnul şi oboseala o făceau să-şi menţină cu greu ritmul şi, mai ales, echilibrul. Se gândea ce nedreaptă a fost mama ei, când a refuzat să îi cumpere adidaşii aceia cu antiderapante. Acum, i-ar fi fost de un mare folos. Fiind cu gândul în altă parte, neatenţia şi-a spus cuvântul. Călcând strâmb, a alunecat şi s-a prăbuşit pe cimentul ud. Nu îi plăcea sa înjure, dar de această dată nu s-a putut abţine. Când a vrut să se ridice, a simţit o mână care o sprijinea. S-a întors şi l-a văzut. Era înalt, brunet şi cu ochi albaştri. Băiatul visurilor ei, tot ce îşi putea dori – la înfăţişare. A aflat că îl cheamă Dragoş, că este clasa a XI-a şi, culmea, stă la câteva străzi de ea, abia mutându-se în cartier.
      De atunci, au început să se întâlnească. Nu era zi în care să nu se vadă, iar locul lor de întâlnire era banca lângă care căzuse Carla.
      Când s-a împlinit o lună de când se cunoşteau, Dragoş s-a gândit să îi facă o surpriză şi să o ducă la picnic. A luat maşina şi a pornit spre casa ei. Părinţii s-au lăsat greu convinşi, dar într-un final au acceptat. A luat-o de mână şi au pornit spre locul unde aveau să-şi petreacă restul după-amiezii. Era pe la începutul lui aprilie şi vremea abia începea să se încălzească. Ziua aceea era perfectă pentru un picnic. Au petrecut cinci ore în care au vorbit, cât ar fi vorbit alţii în câteva zile. Şi-au povestit unul altuia despre copilărie, ce boacăne făceau, ce aşteaptă fiecare să îi ofere viitorul, au râs, au suspinat. Timpul s-a scurs mai repede decât şi-ar fi imaginat. Ceasul ticăia, dar ei nu auzeau. Într-un târziu şi-au dat seama că era trecut de ora 20.00, iar Carla trebuia să fie acasă cel târziu la 22:00. Au plecat grabiţi, dar în urma lor au lăsat zâmbete, îmbraţişări, amintiri şi...primul lor sărut.
      Fiecare zi era altfel, şi asta datorită lui. Carla se gândea cum de a avut norocul să dea peste aşa un băiat deosebit, Dragoş se gândea cum de a avut norocul să dea peste o fată aşa frumoasă. La început frumoasă la trup, mai târziu frumoasă la suflet. După un timp nu i s-a mai părut important aspectul. O iubea pentru ce era ca persoană. Cum gândea, cum acţiona, cum îl făcea să se simtă. La rândul ei, Carla, gândea la fel.
      Au fost împreună opt luni. Perioadă în care s-a simţit atât de bine. Simţea că în sfârşit găsise colacul ei de salvare. Că în sfârşit găsise mai mult decât în ultima ei relaţie cu Cosmin, chiar dacă era vorba doar de opt luni. Asta până într-o zi, când Dragoş a anunţat-o că la terminarea liceului va pleca la facultate în America. În clipa aceea, a simţit cum totul în jurul ei se prăbuşeşte. Nu îi venea să creadă. De ce i se întâmpla ei? Cu inima frântă s-a hotărât să încheie relaţia într-un mod pe care ea nu îl suporta, dar care credea că o va ajuta de data aceasta. “Te rog să mă uiţi!”, a fost mesajul pe care i l-a trimis. Nu mai vroia să continue. O durea groaznic sufletul. Dar pe Dragoş îl durea şi mai tare. Era conştient că din vina lui se întâmplau toate. Şi ultimul lucru care şi-l putea dori era să o rănească pe iubita lui. I-a mai trimis şi el un ultim mesaj. Unul simplu. Două cuvinte, un singur înţeles:“Te iubesc!”.
      A doua zi, de dimineaţă, ochii Carlei erau roşii şi umflaţi, căci plânsese toată noaptea. Somnul o cuprinsese de-abia spre dimineaţă. Adormise pe canapea cu poza lui în braţe. Îi plăcea de el, îl adora. Iubea să îi audă vocea la telefon, când o alinta. Parfumul lui care o îmbăta. Mâna lui care o cuprindea în momentele grele. Buzele lui care o făceau să ajungă până la cer. Îi părea rău că mama ei nu era acasă, să o liniştească aşa cum făcea de obicei. Şi-a făcut repede o cafea pentru a se dezmetici şi atunci şi-a dat seama că trebuie să-l uite. Şi, astfel, şi-a făcut o promisiune. Dar, care, din păcate, a rezistat doar două luni.
      Într-o dimineaţă, pe când făcea curat în cameră a dat peste un magnet pe care scria “Iubitei mele, cu dragoste! Să nu uiţi că eşti iubită zi de zi!”. Era un cadou primit de la Dragoş. În acea clipă, pe acel pat a cuprins-o dorul, amintirile au năvălit peste ea, sufocând-o. Deşi îşi promisese că nu îl va mai suna sau căuta şi-a încălcat promisiunea şi de data aceasta. A luat telefonul şi a format numărul din reflex. A rămas uimită când şi-a dat seama că nu l-a uitat. Suna şi suna şi suna...de cinci ori a sunat, iar când să îşi piardă speranţa, i-a auzit vocea. Mâna îi tremura pe telefon. A vrut să vorbească, dar şi-a dat seama că nu putea.
      -Carla, ai chef de glume?
      -Buu..ună..Bună, Dragoş. Nu, nu am chef de nicio glumă.
      -Aha. De ce m-ai sunat?
      -Vreau să ştiu ce mai faci. Când pleci ?
      -Ce să fac ?! Mă gândesc la..
      -..la ce ?
      -La plecare. Peste o săptămână plec.
      -Imposibil. Trebuia să pleci la sfârşitul clasei aXII-a. Tu nici n-ai terminat aXI-a!
      -Ştiu, Carla. Dar mi-au spus să vin mai devreme. Au fost impresionaţi de dosarul meu şi..ştii şi tu, nu pot rata o aşa ocazie.
      -Da, ştiu. Ai dreptate. Doar că...eu, nu vreau să pleci aşa repede. Înţelegi?
      -Ce să înţeleg, Carla? Nu mai înţeleg nimic. Două luni nu ai fost de găsit. Am sunat-o pe mama ta, nu mi-a răspuns. Doar cu tatăl tău am vorbit zece minute, când ne-am întâlnit la magazin. Am întrebat de tine, ştii? Vroiam doar să aflu că eşti bine.
      -Da, Dragoş, ştiu! Mi-a povestit tata ce aţi vorbit, iar mamei, eu i-am interzis să-ţi răspundă.
      -De ce? Nu pot să înţeleg. Offf..atâtea întrebări la care..
      -...la care, momentan, nu am răspunsuri. Uite, ce-ai zice să ne întâlnim mâine? La banca noastră din parc.
      -Nu ştiu ce să zic. Îmi e greu !
      -Vreau doar să vorbim. Am realizat multe lucruri, printre care şi faptul că imi e dor de tine…
      -Bine, Carla. Mâine la 18.00.
      -S-a facut. Pe mâine.
      Noaptea a trecut greu. Atât pentru Dragoş, cât şi pentru Carla. Carla încă se mai gândea de ce l-a sunat, Dragoş se gândea de ce a acceptat invitaţia. Amândoi erau nedumeriţi, în special Carla, care nu mai era sigură de sentimentele ei.

Vis real?

Stau. De fapt nu stau. Merg, dar gândurile mele stau. S-au oprit pur şi simplu. Mă plimb pe stradă. Asfaltul îmi frige tălpile. Stai puţin! Sunt descălţată. De ce??
Pe stradă nu e ţipenie de om. Mă gândesc să mă întorc acasă să mă încalţ. Ciudat, dar nu pot să mă mişc. Vreau să mă întorc nu pot, stânga, dreapta, nu pot. Parcă aş avea cuie bătute în picioare. Fac un pas în faţă şi mă mişc. Încep să cred că o iau razna. În depărtare văd un magazin pe care scrie: „Reducere la încălţăminte”. Atunci rotiţele mele încep să se mişte. Scot portofelul din geantă şi găsesc o bancnotă de 100 lei. Ce naiba? Nu o aveam. Iar sunt în ceaţă. Se întâmplă ceva ciudat...
Brusc, renunţ la gândul ăsta şi o iau la fugă. Fug, dar parcă fug degeaba. Într-un final ajung. Îi spun vânzătoarei să-mi dea orice pereche de adidaşi, apoi dau să scot bancnota. Dar, surpriză, din portofel ies 3 molii. Parcă aş fi personajul principal dintr-un film cu proşti. Mă gândesc cum să o scot la capăt. La câţiva paşi de mine văd un cerşetor. Recită fragmentul din propria poezie „Da-ţi-mi şi mie un bănuţ”. În faţa lui are o pălărie plină cu mărunţi. În disperarea mea, mă îndrept către el şi, prefăcându-mă că îi pun un bănuţ in pălărie, o fur şi fug să-mi iau adidaşi. Îi plătesc vânzătoarei şi când să pun mâna pe ei, dispar! Unde sunt? Din spate aud cerşetorul cum râde. Abia atunci realizez că sunt la el în picioare. Mă îndrept spre el, hotărâtă să-i iau, dar mă opresc vorbele lui „Îţi mulţumesc, copilă dragă.”
Aud un ţârâit. Pare a fi un telefon. Buimacă de somn mă ridic din pat şi răspund.
„’Neaţa, mamă. Ce să fac? Dormeam. Am avut un vis ciudat. Bine, bine, îţi povestesc când vii acasă. Te pup.”
Ciudat vis, mă gândesc. Şi, totuşi, de ce mă ustură tălpile?

P.S: Totul face parte din imaginaţia mea.

Parte din trecut.

Nu, nu te preface că-ţi pare rău. Nu se merită. Ai zis ce-ai gândit, acum lasă-mă.
Pleacă, să nu te mai văd!
Vorbeşti? Vorbeşte, dar nu cu mine. Ai patru pereţi, ce mai aştepţi? Eu nu te mai ascult. Sunt sătulă de aceleaşi fraze, rugăciuni, plecăciuni. Eşti un linguşitor. Da, da.
Dacă-mi plac florile? Păi, tu ce crezi? Îmi plac, dar nu-mi trimite dacă nu ai idee de preferinţele mele. Tu crezi că rezolvi problemele cu un buchet de flori? Ia explică-mi, de ce la înmormântare, când pui flori, nu învie mortul? Vezi? Aşa e şi cu noi. Nu va învia dragostea. Ai dat cu piciorul în ea. Fugi şi caută-ţi converşii, că i-ai pierdut.
Scrisori?! Ce-i asta? Te crezi în Romeo şi Julieta? Hai, fă-mi o serenadă să arunc cu pietre în tine. Dar anunţă-mă înainte, să-mi iau şi o praştie. N-am ţintă, dar dacă promiţi că nu te mişti , o să te nimeresc. A treia oară, că e cu noroc.
Vrei să vorbeşti cu mama? Te rog! Eşti invitatul meu, dar te previn..o să-ţi dea cu buchetul ăla de crini, care i l-ai adus acum două zile, în cap. M-ai rănit, te răneşte.
Ia, hai! Încearcă şi la tata. Poate îţi dă o maşină sau poate pune o felicitare în parbriz şi dă cu ea peste tine. Glumeam. O să ieşiţi la o bere şi o să plăteşti tu.
Vezi? Nimic nu e uşor. Ai plecat, m-ai pierdut. Te-ai întors, n-ai câştigat.
Cică iubiţii (în cazul nostru foşti) nu se deosebesc prin ceea ce au, dar s-ar putea deosebi prin ceea ce sunt.
În cazul ăsta..Eu sunt totul, iar tu nimic.

P.S: Totul face parte din imaginaţia mea.

Anapoda.

Am descoperit că mai multe dezechilibre din vieţile fiecăruia, au ca rezultat un echilibru global. Vreau să spun, indiferent cât ţi se pare un lucru de nedrept, trebuie să priveşti imaginea la scară mai mare, ca să vezi că, într-un fel, face parte de acolo. Tata avea dreptate când spunea că nu există o masă gratis: totul are un preţ pentru ceilalţi. De fiecare dată când câştigi ceva, acesta a fost luat din altă parte. Când pierzi ceva, lucrul acela ajunge altundeva.

Şi uite-aşa ajungem la întrebarea filosofică: de ce lucrurile rele se întamplă oamenilor buni? De ce nu li se întamplă oamenilor răi? Să fie bun cu bun şi rău cu rău. E adevărat, în fiecare lucru rău există şi ceva bun, oricât de dificil ar fi să înţelegem lumea noastră. Până la urmă există un echilibru. Viaţă şi moarte, bărbat şi femeie, bun şi rău, frumos şi urât, câştig sau pierdere, iubire şi ură. Pierdut şi găsit.

Lma..!

La Multi Ani, Ella!!! Sa ne traiesti!!!!

Sa fie 3 ani de cand ne stim...3 ani in care am ras, am barfit, am agatat, am pozat, ne-am pozat, ne-am certat, ne-am impacat, ne-am sfatuit…
Si o sa te mai sfatuiesc si acum. Lasa dracului toate prostiile la o parte, ai o viata, treieste-o! Prezentul si Viitorul trebuie sa te intereseze..nimic mai mult ca se strica combinatia, intelegi? Hmm..ai vise? O gramada. Si, da, o sa ti se inplineasca cat ai bate din palme, dar, vezi, bate cu incetinitorul ca unele merg mai greu.:))
Hahaha..si acum subiectul nostru preferat. Hai cu dragostea! Zic asa..asteapta, distreaza`te, fa prajituri (te invat eu sa faci fursecuri.) si..iubeste. Baaa, dar nu pe oricine, ca, vezi bine, nu toti te merita.

Si uite, inca trei sfaturi si termin.
1.Trecutului daruieste uitarea, prezentului iubirea si viitorului speranta.
2.Daruieste iubire, primeste dragoste, impartaseste fericirea.
Iar la final:
3.ZAMBESTE! IUBESTE! TRAIESTE!
Hai ca e curata filozofie.
Te iubesc si .. la anu s-o facem si mai lata!

RATB- Controlori doar pentru tineri

Din seria RATB:

Azi (nr.ieri) am avut un mare ghinion. Am plecat de acasa cu gandul sa-mi incarc abonamentul la ratb. Dar nu s-a mai intamplat asta. Am luat 368 sa ma duc la romana. Cu o statie inainte de romana, surpriza mare..un controlor. A venit intr-o mare viteza la mine, desi in jurul meu mai erau cateva persoane. Bineinteles ca lor nu le-a cerut nimic. M-a vazut pe mine mai tanara.

“Buna ziua. Biletul sau abonamentul va rog.”
“Imediat.” (Ii zambesc. Ii dau biletul...)
“Domnisoara, sunteti sigura ca acesta e biletul?”
“Da.” ( sigur aveam o fata de copil tamp)
“Pai uitati, ca a mai fost compostat.”
“Cum adica?!? Nu am stiut. Chiar...”
“Va rog sa va legitimati.”
“Nu am buletin.”
“Atunci mergem la sectia de politie si..”
“Dar n-as putea sa cumpar alt bilet, sau...chiar nu am observat.”
“Nu, nu puteti. Taxa este de 50 lei. Platiti?”
“Da..”

Mare scandal ce a putut sa faca. Nu-mi venea sa cred. Ca sa fiu atenta, ca trebuia sa cobor la statia nu stiu care sa imi cumpar bilet, desi eu aveam bilet, ca sa ma uit mereu pe spatele biletului ca sa vad daca l-am mai compostat, deoarece pe fata este scrisul si nu se observa – sfaturi de controlori chinuiti de viata! I-am platit aia 50 lei si mi-a dat un card pe care scria mare “Suprataxa”. Acum ce sa cred? Ca i-am platit cardul ala?
In orice caz, el sa fie mandru ca mi-a luat doar mie bani, o fetita de doar 16 ani...

RATB-Omu-i prost si la nevoie.

      Prostia e maaaaareeee??? Da, e, al naibii de mare. Si daca ar durea, lumea ar tipa.

      Sa va mai povestesc inca o intamplare dintr-un mijloc de transport. De data aceasta avem nominalizat 368. Eram tot in drum spre casa, ca si data trecuta, doar ca la o ora mai tarzie. Alaturi de mine , pe doua scaune, stateau doi barbati foarte libidinosi si mancau seminte. Bla bla bla.. Ca sa nu mai lungesc atata, voi trece direct la subiect.
      Asaaaa...Cojile de la seminte le colectau in palma si pentru ca bunul d-zeu nu le-a dat palme de uriasi au vrut sa le arunce. Acum intrebarea era : unde? Eiii, ca sa dea dovada de inteligenta, ce credeti ca s-a gandit nea X ? “Las’ ca le dau drumul cand se deschide usa.”(am uitat sa precizez ca stateau chiar la usa). Zis si facut. Ajungem in statie, X se ridica in cele doua picioare de babuin, usa se deschide si...da peste el. Din pacate nu a tipat, ci a inceput sa rada. Pe mine m-a bufnit rasul, iar ei se holbau la mine. De ce? Li se parea cool? Sau poate i-am jignit. Ooooopppppsss!!! Nu asta a fost intentia mea, baieti.

      Si ca sa stiti, am un sfat sa va dau. Voi, astia de mai mancati seminte in troleu, autobuz etc, luati-va mama o punga la voi daca (,) chiar arde sau mai bine lasati-va. Cica nu fac bine la stomac.

RATB- Despre respect

      Cum stam cu respectul in Romania?

      Daca zici “bine”, te inseli amarnic.
      Daca zici “aproape bine”, iar te inseli.

      Daca zici “prost”, spui un adevar si oricat ar durea, asta daca doare pe cineva, asta e adevarul.       Un adevar pe care am ajuns sa-l cunoastem cu totii.
      Nimeni nu lucreaza la respect, p-aici prin Romania, hai Bucuresti. Unul isi arunca gunoiul pe jos, nu zic ca eu nu fac pentru ca as minti, dar, in orice caz, la mine nu a devenit o obisnuinta. Pacat de proiectul acela “Capitala creste verde”. Pacat de studentii de la arhitectura care s-au chinuit sa faca acele “monumente”. Nimanui nu-i pasa de ele. Isi fac poze langa ele, dar nu schimba nimic. Pacat de banii aruncati aiurea, pe ce? Pe nesimtirea romanului!

      Sa va dau un exemplu. Azi, eram in 91, in drum spre casa. L-am luat de la capat si am prins un loc in fata. Cateva scaune mai in spate, statea un cocalar imbecil care asculta muzica in trend. Macar de-ar fi ascultat numai pentru el... Cand am ajuns la Cismigiu, troleu’ era deja plin. Langa el statea, in picioare, o batranica. Era saraca vai de capul ei, dar pe el nu-l interesa. Nu i-a lasat locul, nimic. Pe la Eroilor s-a urcat un mosulica si s-a proptit langa mine. Nu l-am observat deoarece eram prea atenta la o masina (Rusineee!) si aveam si castile in urechi cu muzica data la maxim ca sa nu fiu nevoita sa ascult ce asculta ala. Ce credeti ca a facut, de mi-a stat inima in loc? M-a tras de maneca. Dar nu subtil, ci tare, sa simt. Am crezut ca ma da jos de pe scaun. Apoi cu o fata de milogea ma intreaba: “Pot sa stau jos?”. Puteam sa zic nu? I-am cedat locul, fiind foarte multumita de fapta mea. Dupa ce s-a asezat mi-a multumit. Dupa cateva minute mi-a mai multumit o data. Si inca o data cand am coborat. Cat despre tipul ala...probabil si-a continuat drumul cu batranica langa el.

      Daca as putea, sa dea naiba de nu m-as duce la fiecare si l-as scutura putin. Sa revina cu picioarele pe ciment, asta daca a fost vreodata, si sa realizeze ca nu este singur pe Pamant, dar nu imi permit.
      In fond si la urma urmei fiecare face cum il taie “caramida”.

Despre iubire asa cum gandesc ei.

• A iubi inseamna a simti ceva pentru persoana pe care o ai alaturi de tine, sa tii la ea, sa aveti sentimente comune unu fata de celalalt.
• Atunci cand iubesti te poti considera cu adevarat fericit, iar daca esti iubit, inseamna ca esti si norocos.
• Probabil ca e sentimentu ala dulce.
• A iubi e atunci cand poti sa ierti, iar si iar si atunci cand esti cu persoana draga sa uiti trecutul, sa traiesti momentul si sa va iubiti.
• O vedeam peste tot pe ea; ma gandeam in fiecare minut la ea; noaptea injuram si dadeam la pumni in perna, nu aveam curajul sa-i spun.
• Nu exista o definite concreta pentru ''a iubi", e pur si simplu ceva diferit la fiecare persoana simtita diferit de fiecare persoana de aceea eu consider ca fiecare persoana are o definitie proprie pentru "a iubi".
• A iubi? Probabil ca nu poate definit in cateva cuvinte. Nu cred ca ar ajuta o simpla definitie din dex, pe care eu nu dau doi bani pentru ca, probabil, este mult prea simpla si nu poate cuprinde tot intelesul puternic al acest...hm...verb (in acest caz). Doar ca verbul "a iubi" nu este un cuvant banal, este, in adevarata lui profunzime, unul dintre cele mai frumoase sentimente. Noi, oamenii, suntem cu adevarat norocosi pentru ca am fost inzestrati cu darul de a iubi. Astfel, prin iubire reusim sa demonstram celor dragi ce inseamna pentru noi, si chiar ne ajuta sa ne dam seama, ca prin toate emotiile prin care trecem, putem devenii niste fiinte deosebite, cu zambete mari si tampe pe fata, cu scantei in ochi si bujori in obrajori.
• Iubirea e incredere.
• La inceput totul e doar o atractie sexuala. Dupa un timp apare acea saptamana de plictiseala, iar la sfarsit iti dai seama ca tu chiar tii la persoana aia.
• Sentimentele nu le poti defini, doar inima stie ce inseamna a iubi. E un sentiment profund. Cand te pierzi in el ai o lume doar a ta, o lume a sentimentelor.
• Oricine poate cunoaste acest sentiment, trebuie doar sa vrei sa te deschizi suficient de mult indiferent de varsta. Dragostea nu are varsta.
• Pentru mine nu e o actiune ci e o stare. Atunci cand nu iti mai pasa de nimeni din jur sau ma rog ceea ce cred aia din jur si te gandesti numai la "perecheaa" ta afurisita.
• Cred ca ...asa ...like ..simple way ..persoana pe care vrei sa o ai langa tine indiferent de zi sau de cum te simti.
• De fapt nu cred ca exista o definitie, e vorba de ce simtim fiecare. E atunci cand simti ca ti se inmoaie picioarele si iti bate inima zici ca te alearga cineva , si mai e, si mai e.. parfumu lui. La mine totu se leaga de miros...care il simt parca tot timpul si... simti ca mana ta se potriveste cu a lui, dar de cele mai multe ori toata chestia asta se termina urat...pentru ca dispare iubirea si apare obisnuinta si plictiseala.
• Iubirea e atunci cand esti innebunit de persoana de langa tine, atunci cand iti ia mintile, e atunci cand nu vezi niciun defect la el. IUBIREA E ATUNCI CAND IL IUBESC EU PE ANDREI.
• A iubi sa zicem ca este cel mai frumos lucru care ti se poate intampla ...bine asta daca gasesti dragostea adevarata daca nu e cel mai nasol lucru.
• “A iubi”= atunci cand ai face orice pentru o persoana.
• 1. Iubirea= o stare de neinlocuit atunci cand exista din ambele parti/2. Iubirea= un mare rahat cand vine doar din partea unuia.


Multi m-au intrebat de ce am facut asta. Pentru ca asa mi-a venit. Pentru ca il iubesc pe el, d-aia.
In final, va multumesc tuturor. Va multumesc ca i-ati facut pe plac piticului meu care locuieste in zona cenusie. Piticul va transmite salutari si spune ca aveti niste idei geniale.

Un penultim "Te iubesc"

      Ceasul de pe noptiera ei arata 04:00 AM. Un ceas in forma de lamaie, ea fiind pur si simplu obsedata de lamai; de lamai si ciocolata. Manca ciocolata dimineata, la pranz si seara, iar marele ei noroc era ca nu se ingrasa. Toate fetele isi doreau sa fie ca ea, dar putine erau cele care reuseau.

      Venise de la petrecere si tot ce isi dorea era sa se intinda in patul ei. Era prea obosita pentru a mai sta in picioare,dar pentru ea conta enorm frumusetea. S-a asezat in fata oglinzii pliante, in trei laturi; incat putea sa vada trei versiuni distincte ale chipului ei. In ochii ei citea “indragostita”. Da, era, si asta o stiau toti prietenii ei, dar mai ales El. Nu avusese niciodata un prieten stabil; nu voia inca o pereche de ochi sugestivi ca cei ai parintilor ei, care sa o tortureze zi de zi. A avut iubiti mai tineri si mai maturi si iubiti de-o noapte. Se straduise destul ca sa-si dea seama ca ceva pe termen lung nu va merge. Nu putea sa fie combinata cu cineva; nu ii pasa suficient, nu se daruia sau nu isi dorea suficient de mult. Dar astea se intamplau pana sa il cunoasca pe Cosmin. Baiatul care era cu trei ani mai mare decat ea, in curand cu patru. Dar diferenta de varsta nu conta, nu contase niciodata. Nu anii erau problema, timpul era greseala. Aceasta noua relatie exista fara ca ceasul sa ticaie. Nu exista acul ceasului care sa dicteze sfarsitul.
      Insa, exista o linie subtire de iubire intre el si ea, mai tarziu devenind mai groasa...Ea a mers pe franghia aceea cu gratia unei balerine, capul cantarindu-i ura, inima ridicand-o spre iubire. Era o calatorie cu sovaieli si uneori cadea.Uneori cadea lungi perioade de timp, insa el era acolo sa o ridice.
      Pe 3 februarie, adica peste 2 zile, urmau sa implineasca 1 an.Un an de cand erau impreuna. Un an plin de urcusuri si coborasuri, de greutati intampinate atat de ea, cat si de el. Un an in care niciunu nu a renuntat ; exact cum isi promisesera.
      Privea prin oglinda…Si-a dat seama de asta, iar cand s-a uitat la ceas a realizat cat de repede trecuse timpul. Acum era 04:45 si nici macar nu se damachiase. A zis ‘O las balta.’ si s-a culcat.
      La 12:00 PM, lamaita ei a sunat. Si de data aceasta a luat-o si a aruncat-o. Nu suporta sa o trezeasca melodiile de la radio, avea impresia ca intra cineva peste ea in camera, iar telefonul nu vroia sa il foloseasca pe post de ceas...prefera sa nu il strice. S-a trezit cu acel zambet minunat care atragea privirile tuturor pe strada. Radea mereu, chiar si atunci cand era suparata. Ii placea sa-i pacaleasca pe cei din jurul ei, vroia ca in locul unui chip morocanos sa le ofere unul care radia de fericire. Si o facea atat de bine, astfel ca nimeni nu o credea cand spunea “Azi nu ma simt prea bine.”, exact ca o actrita de la Hollywood.
      S-a ridicat din pat si s-a dus in bucatarie. Infometata, a deschis usa de la frigider, a luat laptele si..atat. Cand a inchis-o a dat nas in nas cu mama ei. I-a luat laptele din mana si i-a spus sa se duca sa isi faca patul. Cand s-a intors a gasit lapte si prajiturele pe masa din bucatarie, radioul in surdina si mama asteptand sa ii povesteasca ce s-a intamplat noaptea trecuta. S-a asezat pe scaun, a luat o prajitura si a inceput sa ii spuna, fragmente din ce isi mai aducea aminte. Ca a dansat, ca a baut, ca a stat cu Cosmin.Vorbele ei erau ca primul sir de sunete dintr-un joc de clopotei. Cand suna primul, il auzeai pe-al doilea; cand suna al doilea, il auzeai pe-al treilea si tot asa..Dupa ce a terminat micul dejun si-a pupat mama, i-a multumit ca a ascultat-o si a plecat in camera ei. Acolo si-a petrecut toata ziua. A citit, s-a uitat la televizor, pana seara cand s-a intalnit cu Cosmin.
      S-au hotarat sa mearga in parc si sa se plimbe. La un moment dat ea l-a intrebat “Stii ce zi e maine?”. Era atat de entuziasmata , isi imagina cum ii raspundea “Da, e ziua in care implinim 1 an.” , dar nu s-a intamplat asa. In schimb i-a raspuns cu o intrebare:
      -E ziua ta?, a intrebat el putin nedumerit.
      -Nu, Cosmin. Ziua mea e pe 21 aprilie. Ai uitat?
      -Glumeam, iubito. Dar, serios, ce zi e maine?
      -3 februarie. Implinim 1 an de cand suntem impreuna.
      -Ahh...da, uitasem.
      A inghitit in sec. Nu-i venea sa creada ca a uitat asta. Se uita la iubita lui si isi dadea seama ca a ranit-o, dar fara sa vrea. A luat-o in brate si i-a soptit “Te iubesc! Iarta-ma!”. Ea stia ca el nu era un romantic. Era baiat si nu avea cum sa tina minte asemenea date, asa ca l-a iertat, dar nu in totalitate. Nu vroia sa dea dovada de imaturitate. S-au mai plimbat putin, apoi a dus-o acasa.
      Cand a juns acasa s-a dus direct in camera. Camera ei parea goala, goala, goala, tacuta, foarte tacuta. Semana cu o scoica care in mijloc avea o perla, pe ea. S-a culcat imediat, nu vroia sa vorbeasca cu mama ei. Stia ca o va bate la cap, asa ca i-a spus ca ii e rau. Minutele treceau, iar ea nu putea adormi. A stat si s-a gandit la Cosmin. Oare nu o mai iubea? Dupa un timp, a reusit sa adoarma. Insa, cand ii era somnul mai dulce, a sunat lamaita. De data asta nu a mai aruncat-o, era prea obosita.
      Ziua a avut acelasi curs de desfasurare ca si anterioara. Telefonul suna, suna, suna incontinuu. Nu mai suporta, stia ca o cauta Cosmin. Minutele, orele treceau, cand, intr-un sfarsit a luat o hotarare. L-a sunat pe Cosmin si i-a spus sa se intalneasca la fantana din parcul central. S-a imbracat cu ce a apucat si a fugit. Intrand in parc, l-a vazut. Inima ii plangea, numai ea se abtinea.
      -Pui, ce s-a intamplat? M-ai speriat la telefon.
      -Stai jos. Trebuie sa-ti spun ceva. Am luat o hotarare si nu stiu cum vei reactiona. Sper doar ca vei intelege.
      -La ce te referi?
      -Vreau sa luam o pauza. Stii, am banuit de la inceput ce se va intampla. Si m-am impotrivit cat am putut,dar trebuia sa ma ajuti si tu. Ti-am cautat ochii, zambind, incercand sa te fac atent, sa-ti transmit ca ceva cumplit ne va cuprinde.
      -Ceva cumplit? Despre ce tot vorbesti?!
      -Tu nu iti dai seama ? De la un timp ai devenit distant..Mai bine zis de la petrecere. Nu stiu ce s-a intamplat cu tine, cu noi, dar eu nu mai pot. Am stat si m-am gandit toata ziua si iata..
      -Of, stiam ca se va ajunge aici. Dar maine urma sa facem 1 an. De ce mi-ai spus tocmai in seara asta ?
      -Vroiai sa-ti spun dupa 1 an si 1 zi? Am preferat sa-ti spun azi. Decizia mea a fost luata. Spune-mi, tu ce vrei sa facem? Pleci, dispar sau vom fi “noi”?
      -O sa plec eu, dar atat cat sa-ti pui in ordine gandurile. Te iubesc prea mult ca sa-ti dau drumul. Acum tot ce pot sa fac este sa sper ca si tu ma mai iubesti.
      -Iti multumesc ca imi respecti decizia.
      Cu ochii inlacrimati s-a intors si a plecat. Acum plangea si ea. Se gandea daca e destul sa iubeasca unul pentru a se crea o relatie de dragoste?

Fake one?

Stiri Importante: Istrate anunta cutremur.

Intr`o sambata (nu se stie care, cica in apropierea unei sarbatori legate de “Christoshelu”), intre orele 1-3/13-15 (nici asta nu s`a precizat), va avea loc un ditai cutremurul in iubitul nostru oras, Bucuresti, care pe o scara de la 1 la 10 va fi, chiar 10.

Incredibil, nu? Eram si eu la masa ca tot omul si muta bunica programul. Unde nimereste? Da,da,da, pe OTV!!!!
-Schimba!, zic eu.
-Stai asa ca e important. I`auzi: cutremur in Bucuresti.
-Dar eu vreau sa mananc fara sa fiu nevoita sa`i ascult pe cretinii astia.
-Pai nu vezi ? E Istrate. Asta a prezis si cutremurul din 77, i`a trimis scrisoare lu Ceausescu si nu l`a ascultat, plus inca un cutremur din Turcia.
-Woooww, este incredibil omul asta...

Si asa a ramas. Bineinteles ca nu a mutat canalu, era prea atrasa de acel subiect. Am fost eu, nepoata ei iubita, nevoita sa ma grabesc.
In concluzie, spune`ti asa parintilor : “Mami, tati, vine cutremurul. Daca nu aveti de gand sa ne mutam, hai sa intarim tocurile usilor!!”. Sunt curioasa ce se va intampla.

Multa bafta si multumiri OTV pentru vesnicele “Exclusiv” care ne omoara serile.

E trecut.

Si daca imi pun o dorinta? Una simpla. Sa fiu iar copil.
Sa ma trezesc in fiecare zi la 9(ca mai mult nu ma lasa mama).
Sa ma joc cu papusile si sa le fac rochite.
Sa stau afara toata ziua, cu paturica pe iarba.
Sa mananc acadele ca nebuna si sa ma certe vecinii ca o sa fac carii.
Sa merg in Cismigiu cu bunica si sa alerg porumbeii.
Sa culeg flori de pe camp, iar din ele sa fac un buchetel si sa il daruiesc mamei.
Sa joc fotbal la capatul blocului.
Sa ma uit la Cartoon Network... God, cine isi aduce aminte de celebrele desene ale lui Hanna- Barbera? Episoadele cu Tom&Jerry? Cand Tom, Jerry si Spike se imprietenesc, isi impart mancarea, se apara unul pe altul. Apoi totul se destrama in momentul cand nu se hotarasc cum
sa imparta acea uriasa bucata de carne si revin dusmani. Sau episoadele cu Scooby-Doo. Cand The Mistery Machine incepe sa prinda viata si le face tot felul de probleme celor 5 eroi: Shaggy,
Scooby-Doo,Velma, Daphne si Fred. Chiar si episoadele cu The Flintstones in care Betty, Barney, Fred, Wilma si Dino isi faceau de lucru prin gospodariile lor pline ochi cu piatra.
Acum, as vrea sa revad toate desenele copilariei mele. Sa simt iar acele clipe de bucurie cand ma chema mama, ma punea in fata televizorului cu o punga de pufuleti in mana si zicea “Ti`a inceput desenul.”.
Dar daca ma gandesc mai bine asta nu`i decat o alta dorinta din categoria “Dorinte care nu se implinesc”. Si, acum, revin cu picioarele pe pamant de teama sa nu ma lovesc de tavan si imi continui asa numita viata. Copilaria a fost o etapa speciala din viata mea, dar care a trecut. Mi`a lasat amintiri mai mult decat placute, unele imprimate pe fotografie, altele doar in memorie...

Imi pare bine, Alexandra.

De ce Alexandra?
-pentru ca asa a vrut mama
-pentru ca pot fi o buna prietena
-pentru ca stiu sa ascult
-pentru ca ma pricep sa ajut
-pentru ca iti pot da un "big hug" daca ai nevoie
-pentru ca am o inima mare
-pentru ca as face orice ca sa redau un zambet
-pentru ca sunt draguta fizic, dar mai ales sufleteste
-pentru ca sunt nebuna
-pentru ca ador sa visez
-pentru ca rad non-stop
-pentru ca ma joc des cu focul, iar cand ma ard nu ma panichez...
astept sa treaca si continui
-pentru ca spun verde-n fata ce am de spus
-pentru ca sunt orgolioasa
-pentru ca mananc lamai si ciocolata [Ciocolata e ca lamaia.]
-pentru ca imi plac oile
-pentru ca sunt o pupacioasa
-pentru ca toata lumea ma iubeste
-pentru ca EL ma iubeste
-pentru ca EU il iubesc
-pentru ca Alexandra ma caracterizeaza
-pentru ca arat ca o Alexandra.

Gustare tarzie

Ma ridic din pat cu tigarea intre degete

Desenand prin fum o inima si numele tau.

De ceva timp, visez ca mancam inghetata cu lamaie
In fiecare noapte la 12:01

Strambandu-ne de la gustul acru si razand zgomotos

Pana cand vecinii se trezesc din pricina galagiei.

Nu bat la usa,ci cheama pompierii
Pentru a ne elibera din dragostea noastra

Care ne opreste pulsurile.