Esti tot si nimic

Esti diavolul meu.
Esti ingerul meu.
Esti raiul meu.
Esti iadul meu.
Esti prezentul meu.
Esti pentru totdeauna.
Esti libertatea mea.
Esti inchisoarea.
Esti minciuna mea.
Esti adevarul.
Esti razboiul meu.
Esti armistitiul.
Esti intrebarile mele.
Esti marturia.
Esti tot si nimic...

Un penultim "Te Iubesc" III

“O noua zi, un nou inceput…”

A fost primul ei gand atunci cand a deschis ochii. Un  gand care avea sa nu se adevereasca.

Carla si-a dat seama ca o data cu primele raze de soare care isi faceau loc printre jaluzele, sosise si ziua in care avea sa lamureasca o data pentru totdeauna situatia dintre ea si Dragos. Isi facea iluzii. Atatea iluzii incat nu mai gandea limpede. Se vedea plecata cu Dragos in America, departe de toti si toate, doar ea cu el. Dar, parca, o voce ii spunea sa nu mai viseze, ea traia in prezent, in realitate, nicidecum intr-un basm spus de mult de bunica ei.

Dimineata a decurs normal. Atat cat se putea de normal, deoarece era atat de emotionata incat corpul nu mai vroia sa o asculte. Pe la pranz, cand mama ei s-a intors de la serviciu, s-a dus sa o salute, dar a ramas surprinsa de comportamentul ei, asa ca a intrebat-o scurt si la obiect:

-De ce te comporti asa ciudat?

-Eh, si tu, mama! Nu ma comport in niciun fel. De unde ideea asta?

-Carla, esti fata mea. Te cunosc mai bine decat oricine, mai bine decat Dragos, chiar…

Atunci i-a zambit cu subinteles. Stia ca e vorba de Dragos, dar reactia pe care a avut-o Carla a fost mai mult decat se astepta. Nici nu si-a dat seama cand fata ei a inceput sa planga. Totul s-a petrecut prea repede.

-Of, mama..mi-am dat seama ca am fost o fraiera si ca il iubesc enorm. Nu stiu cum am reusit sa rezist cat am fost despartiti…

-Ai fost in faza de negare, asta s-a intamplat. Nu vroiai sa recunosti , iti era teama ca daca faci asta te vei simti ca si cum ai sta dezbracata in fata lumii. Asa e?

-Da, ai dreptate!

-Eu am tacut, nu ti-am zis nimic. Daca iti spuneam ca gresesti despartindu-te de Dragos, te enervai si imi ziceai sa nu ma bag. Ia incearca sa te calmezi si povesteste-mi ce s-a intamplat.

-Pai, ieri dimineata, cand faceam curat in camera am dat peste magnetul primit cadou de la el.

-Cel cu declaratia?

-Da. Si mi s-a facut asa un dor de el. Toate amintirile ma loveau din plin, iar primul gand a fost sa-l sun. La inceput am regretat, apoi mi-am dat seama ca n-am ce pierde daca vorbesc cu el. Dupa ce am trecut de etapa “bunul simt”, i-am spus ca as vrea sa ne vedem maine, adica azi, ca sa vorbim, sa ii ofer aspunsuri la toare intrebarile care l-au macinat pana acum.

-Foarte bine ca faci asta, dar te-ai intrebat daca esti pregatita?

-Normal ca sunt pregatita, altfel nu as mai fi rascolit trecutul.

-Bine, Carla. Tu stii cel mai bine. Unde va intalniti?
-In parc, la 18.00. M-am gandit ca este locul cel mai potrivit unde putem sta de vorba.

-Da, este. Sa ai grija!

-O sa am, mama. Iti multumesc!

Incet, a luat-o in brate pe mama ei si fara sa-si dea seama, lacrimile au inceput sa-I alunece, din nou, pe obraji.

-Hai, gata! Linisteste-te, nu are sens sa iti strici ochii tocmai acum, cand mai sunt cateva ore si te vezi cu Dragos. Mai bine te duci sa te aranjezi. Stii ca iti ia mult si nu e frumos sa intarzii.

Carla i-a mai multumit inca o data si a plecat spre camera ei, iar in oglinda de pe hol, pentru o secunda, s-a observat un zambet firav.

Dar acele cateva ore care ii mai ramasesera pana sa plece de acasa, au trecut mai repede decat si-ar fi imaginat. Probase atatea haine pana atunci, dar ea tot nu stia cu ce sa se imbrace. Gandul i-a zburat catre vorbele tatalui ei: “Nu conteaza cum te imbraci, cum te fardezi, tine minte, tu tot frumoasa vei fi!”. Atunci si-a dat seama ca avea dreptate. In fond si la urma urmei, Dragos nu era un necunoscut, doar o vazuse de atatea ori nearanjata. Cand a observat ca intarziase, s-a imbracat cu ce a apucat si a pornit in fuga catre parc.

Pe drum, Carla radia de fericire. Abia astepta sa-l vada pe Dragos, sa-i sara in brate si sa-i spuna cat il iubeste. Vedea atatea cupluri pe strada, incat a inceput sa se intrebe ce a fost in mintea ei de s-a despartit de Dragos. Apoi a vazut… Banca. El. Buchetul de flori. Nici macar nu si-a dat seama cand a intrat in parc. Nici macar nu putea realiza ca Dragos chiar era pe banca, si, pe deasupra, cu un buchet de trandafiri langa.

-Buna, Carla. In sfarsit ai ajuns. Credeam ca nu mai vii si vroiam sa plec.

-Buna, Dragos. Imi pare rau! Stii ca nu intarzii niciodata, dar azi am pierdut notiunea timpului…

-E in regula, te iert! Uite, buchetul este pentru tine.

-Vorbesti serios?

-Da, nu iti place? Stiam ca…

-…imi plac trandafirii la nebunie, doar ca nu ma asteptam dupa tot ce s-a intamplat.

-Inteleg, si tocmai despre asta as vrea sa vorbim. De ce ai vrut sa ne intalnim?

-Pentru ca..mi se facuse dor de tine. Am dat peste magnetul care mi l-ai facut cadou si m-a cuprins dorul. Tin la tine, Dragos. Si inca mult!

-Of, Carla. Ce imi faci tu mie? M-am obisnuit atat de greu cu ideea ca nu vom mai fi impreuna, iar acum vii tu si dai totul peste cap.

-Vreau sa merg cu tine in America!

-Nu, Carla. Nu poti veni. Oricat mi-as dori, stii ca parintii tai nu vor fi de acord.

-Dar…

-Niciun dar. Si asa mi-ai ingreunat plecarea cu intalnirea asta…

-Te iubesc, Dragos!

Si in acea clipa, pe acea banca, in acel parc, el a sarutat-o pe Carla. Timpul si spatiul nu mai existau pentru ei. Erau absorbiti intr-un vis al visurilor. Cat timp trecuse de cand erau acolo? Un minut? O ora? Doua ore? Cinci minute? Unde se gaseau? Pe pamant?

Dragos a realizat ca isi prelungesc suferinta, asa ca a dat-o, incet, la o parte pe Carla.

-Ce..de ce ai facut asta?

-Te iubesc, frumoaso! Sa nu uiti ca esti iubita zi de zi…

In momentul acela, cu ultimele forte, Dragos a plecat. Amandoi stiau ca acela avea sa fie ultimul “Te iubesc!”. Stiau ca acela avea sa fie ultimul buchet de trandafiri. Si, cel mai sigur, stiau ca nu se vor mai vedea niciodata.

Sau destinul le pregatea o surpriza?

We are all a little weird and life's a little weird, and when we find someone whose weirdness is compatible with ours, we join up with them and fall in mutual weirdness and call it love.

"Poţi face orice, poţi gândi orice, poţi crede orice, poţi avea parte de toată ştiinţa lumii – dacă nu iubeşti, nu eşti nimic."
Marcelle Sauvageot

Nu e timp

În perioadele de linişte credem mereu că i-am învins. Credem că până la urmă le-am venit de hac. Credem că am scăpat definitiv de ei. Dar de cele mai multe ori ne înşelăm. Amarnic. Adesea, demonii noştri sunt în continuare acolo, ascunşi într-un colţ lipsit de lumină, de iubire, de pace. Pândind fără încetare momentul în care vom deveni slabi, neputincioşi în faţa lor, în faţa vremii, în faţa tuturor.

Mergând pe stradă

Constat cu uimire că oricâtă distanţă am dori să păstrăm faţă de restul lumii, nu ne putem împiedica să nu ne topim în mulţime. Antrenaţi fără voia noastră în vâltoarea ocupaţiilor de zi cu zi sau de evenimentele străzii, descoperim acele bucurii neînsemnate fără de care viaţa nu ar avea nici sare, nici piper.

E nou, nou, nou...

Ce e nou?
Uite asta http://a-lumeaprinobiectiv.blogspot.com/
Fără descrieri. Sper să vă placă, sau nu, să vă încânte, sau nu, să vă uimească, sau nu.



"When you photograph people in colour you photograph their clothes. But when you photograph people in B&W, you photograph their souls!" Ted Grant

"Frumosul are o singură înfăţişare, urâtul o mie."
Victor Hugo

Întrebări întrebătoare.

Dacă viaţa e şi aşa destul de grea, de ce ne-o facem singuri şi mai grea? Care-i treaba cu nevoia asta de a apăsa butonul de autodistrugere? Poate ne place durerea. Poate aşa suntem făcuţi. Pentru că fără ea, nu ştiu…am simţi că nu trăim.

            În general, liniile sunt trasate cu un scop. Pentru siguranţă. Pentru securitate. Pentru claritate. Dacă alegi să treci linia, o faci pe riscul tău.

            Atunci, cum se face că, pe cât e linia mai mare, pe atât de tentant este să o calci?

            Nu ne putem abţine. Vedem o linie, trebuie să trecem peste ea. Vedem “Sens Unic”, trebuie să intrăm cu maşina pe acolo. Vedem “interzis minorilor”, trebuie să privim. Poate este curiozitatea. Poate este senzaţia de înlocuire a familiarului cu nefamiliarul. O scurtă provocare personală. Singura problemă este că odată ajuns dincolo, este aproape imposibil să te întorci.

            Până la urmă ce zice asta despre noi? De ce facem ce facem? Poate pentru că...

           

            ‘De ce mă tot lovesc singur cu ciocanul ?’

            ‘Pentru că este atât de bine când mă opresc.’

        

Ca un joc.

   Un meci de baschet ne poate ţine cu sufletul la gură. Jocurile ţin de glorie, durere şi comentarii, dar mai sunt şi jocurile individuale. Jocurile pe care le jucăm de unii singuri.

   Jocuri sociale, jocuri logice, le folosim pentru a petrece timpul mai uşor, pentru a ne face viaţa mai interesantă, pentru a ne distrage atenţia de la ce se întâmplă cu adevărat în jur.

Se pare că viaţa nu este un sport la care să te uiţi. Câştig, pierdere sau egalitate..meciul este în plină desfăşurare, fie că vrei sau nu.

         Aşa că, dă-i bătaie, ceartă-te cu arbitrii, schimbă regulile(dacă poţi), trişează un pic, ia o pauză şi îngrijeşte-ţi rănile, dar joacă. Joacă dur. Joacă rapid. Joacă relaxat şi liber. Joacă ca şi cum ziua de mâine nu ar exista.

            La final, nu contează dacă pierzi sau câştigi...contează cum ai jucat. Corect?

"Niciun om nu este insula pentru a trai de unul singur."
John Donne

Alegeri..

Romeo şi Julieta. De ce toată lumea crede că este atât de romantică povestea celor doi? Iubire adevărată. Ce glumă! Părerea mea este că Julieta a fost o idioată. Dacă Julieta a fost atât de naivă încât să se îndrăgostească de singurul băiat pe care nu-l putea avea, de duşman şi să bea otravă, a meritat tot ce i s-a întâmplat.

            Cineva mi-a explicat că atunci când destinul intervine, alegerile nu mai au nicio importanţă. Dar mi-a fost, îmi este şi îmi va fi clar că în dragoste, ca şi în viaţă, totul depinde de alegerile pe care le faci. Şi destinul nu are nicio legătură cu asta.

            Poate Romeo şi Julieta erau destinaţi unul celuilalt, dar doar pentru un timp. Şi, apoi, timpul lor a trecut. Dacă ar fi ştiut asta dinainte, poate totul ar fi fost în regulă.

            Şi tot acel cineva mi-a mai zis că aş fi foarte norocoasă dacă m-aş îndrăgosti de un “EL” cu adevărat, iar dacă se va întâmpla asta, vom rămâne împreună pentru totdeauna, în cel mai rău caz despărţiţi, dar tot împreună.

            Cred că, în fond, dragostea e legată de alegerile pe care le facem. E despre faptul că trebuie să renunţăm la otravă şi pumnal şi să ne creăm propriul final fericit, de cele mai multe ori.

            Dar câteodată, în ciuda faptului că facem cele mai bune alegeri şi cu toate intenţiile bune, soarta învinge oricum.

           

Greşeli

Acum câteva sute de ani, Benjamin Franklin a împărtăşit lumii secretul succesului său. 

“Nu lăsa pe mâine, ce poţi face azi”, spunea el.

            Nu ştiu de ce tot amânăm lucrurile, dar dacă ar trebui să ghicesc, aş zice că o facem mai ales de frică. Frica de eşec, frica de durere, frica de refuz.

            Uneori, ne e frică pur şi simplu. Să luăm o decizie. Pentru că, dacă e cea greşită? Dacă faci o greşeală pe care nu o mai poţi repara?

            Oricare este motivul pentru care ne e frică, un lucru este sigur. Atunci când durerea de a nu fi făcut nimic ajunge mai mare decât frica de a face ceva, te simţi ca şi cum ai căra după tine ceva gigantic...

            Cine se scoală de dimineaţă, departe ajunge. Paza bună trece primejdia rea. Cel care ezită, pierde. Nu putem să zicem că nu am fost avertizaţi. Ştim toţi proverbele, i-am auzit pe filosofi, i-am auzit pe bunicii noştri prevenindu-ne în legătură cu timpul pierdut, i-am auzit pe afurisiţii de poeţi îndemnându-ne să trăim clipa. Şi, totuşi, câteodată, trebuie să învăţăm singuri. Trebuie să experimentăm propriile greşeli. Să ne învăţăm fiecare lecţiile.

            Trebuie să măturăm posibilitatea de azi sub covorul de mâine, până când nu mai putem, până când, în fine, înţelegem singuri ce-a vrut să zică Benjamin Franklin. Că să şti e mai bine decât să te întrebi. Că să te trezeşti e mai bine decât să dormi. Şi că, până şi cel mai mare eşec, până şi cea mai gravă, de nereparat greşeală sunt mult mai de preferat decât să nu încerci niciodată.

Fragment.

“Timpul prezent şi timpul trecut

Sunt probabil amândouă prezente în timpul viitor,

Iar timpul viitor este conţinut în trecut.

Dacă întregul timp este veşnic prezent,

Întregul timp este de nerăscumpărat.

‘Ceea ce ar fi putut să fie’ este o abstracţie,

Care rămâne o perpetuă posibilitate

Numai în lumea ipotezelor.

Ceea ce ar fi putut să fie şi ceea ce a fost

Tind spre un singur sfârşit, care este întotdeauna

Prezent.

Ecouri de paşi în memorie

Prin valea pe care nu am străbătut-o

Spre poarta pe care niciodată n-am deschis-o

Spre grădina de trandafiri.”

T.S.Eliot, Burnt Norton, Patru Cvartete

Cine ar fi crezut?

A venit vremea să plec.

Ai plecat tu,

Plec şi eu.

Tot ce am avut s-a pierdut.

E undeva, unde nu pot ajunge.

Un băiat şi o fată

Ale căror inimi băteau împreună,

Ale căror mâini se împreunau în fiecare zi,

În acelaşi mod, dăruind aceiaşi căldură,

La ore diferite.

Priviri jucăuşe ce se întâlneau

Când urma sărutul,

Zâmbetul.

Nu a fost aşa cum ai promis.

A durut şi nu mint.

Nu am de ce să mint.

Nu-mi place să mint.

Mă uit în jur.

Cafeaua s-a răcit în cană.

Cărţile de pe etajerele bibliotecii

Au fost citite,

Şi nu doar de mine,

De amândoi.

Mirosul de tutun...

Încă mai pluteşte în sufragerie.

Fotografia cu noi doi...

Lângă telefon.

Amintirea a tot ce-a fost...

În spatele uşii de metal.

Fragment.

           “Un lucru de mare importanţă poate afecta un mic număr de oameni. De asemenea, un lucru de mică importanţă îi poate afecta pe foarte mulţi. În ambele cazuri, o întâmplare – mică sau mare – poate afecta un şir întreg de oameni. Incidentele ne unesc. Fiindcă suntem alcătuiţi la fel: când se întâmplă un necaz, în interiorul nostru se declanşează ceva ce ne leagă de ceilalţi oameni, luminându-ne şi unindu-ne ca luminiţele dintr-un brad de Crăciun, care deşi răsucite şi răsturnate, sunt unite de acelaşi fir. Unii dintre noi se sting, alţii pâlpâie, alţii ard puternic şi luminos, totuşi ne uneşte acelaşi lucru.

            [...]

            O lecţie găseşte un numitor comun între noi toţi şi ne leagă ca verigile unui lanţ. La capătul lanţului atârnă un ceas, care înregistrează timpul. Îl auzim, acel tic-tac şoptit care sparge tăcerea, şi îl vedem, deşi nu simţim cum trece. Fiecare secundă marchează viaţa fiecărei persoane; vine, apoi se duce, dispare pe tăcute, fără tam-tam, evaporându-se ca aburul unui cozonac scos din cuptor de Crăciun. Când avem destul timp, suntem buni; când timpul s-a sfârşit, ne răcim.

            Timpul e mai scump decât aurul, mai preţios ca diamantele, mai valoros ca petrolul sau orice altă comoară. Timpul e cel care ne lipseşte, timpul provoacă războiul din inimile noastre, deci trebuie să-l cheltuim cu înţelepciune. Timpul nu poate fi ambalat cu fundiţă şi lăsat sub brad în noaptea de Crăciun.

            Timpul nu poate fi dăruit. Dar te poţi bucura de el alături de ceilalţi.”

Cecelia Ahern, Cadoul

3 ianuarie.

                     Ceas. Miezul nopţii. Telefoane. Dorinţe. Urări. Râsete. Mulţumiri. 17 ani.. Zâmbet. Replay. Hârtie. Pix. Adorare. Prieteni. Întârziere. Somn. Vise.

            Flori. Îmbrăţişări. Amintiri. Ninsoare. Împliniri. Cer. Tort. Fum. Roşu. Martini. Cenuşiu. Amar.

            Cafenea. Roşcata. Cocktail-uri. Atmosferă. Tipi. Minciuni. Inocenţă. Povestiri. Imaginaţie. Cadou. 

            Căldură. Portocală. Suflet. Planuri. Perspective. Iubire. Armonie. Viitor. Dulce. 

[Mulţumesc tuturor celor care mi-au urat, astăzi, “La mulţi ani!”. De la mulţi nu m-am aşteptat - a contat enorm pentru mine. ]